Licurici

Sunt foarte obosită dar îmi doream să scriu în seara asta, intenționam să fie un articol mai profund, mai hard așa, dar îl las pe altă dată și rămân la ceva light, niște insecte mici.

Am mai scris că stau într-o zonă cu multă verdeață, e o semi pădure prin preajmă, vin păsări de tot felul, câini, pisici, dar descopăr treptat că e un întreg ecosistem aici. După ce plouă, ne cântă broscuțele toată noaptea și țopăie peste tot. Vin șopârle mici, insecte care mai de care, încă nu m-am obișnuit (am tras o spaimă maximă cu broaștele) dar mă adaptez eu. Față de vecinii mei care stau cu berea și semințele la scară și aruncă în toaletă tricouri și flori (printre altele), de au înfundat canalizarea, broaștele sunt de treabă. Săptămâna trecută, fiind cald, s-au înmulțit insectele. Am scos rufele afară, că le întind în grădina blocului, aveam pe sârmă și un tricou galben. La 5 minute după ce le-am scos, m-am uitat pe geam, tricoul meu era pliiiin de punctulețe. M-am gândit „Mi s-a umplut tricoul de licurici, să văd cum îi dau jos de pe el.” Dar nu erau licurici, erau altfel de insecte, foarte micuțe și finuțe. Când am adunat rufele, le-am și scuturat, dar tot au rămas insecte. În casă am început să le adun de pe tricou. Sunt atât de mititele și de fragile, încât le prindeam încet de aripioare și le puneam pe o etajeră, ca să nu le omor. Știu că sună penibil, dar eu îmi fac procese de conștiință când omor insecte pentru că mă gândesc că dacă ar fi fost mari, nu le-aș fi putut omorî, dar îmi folosesc forța fizică pentru a face rău, deși mie nu mi-ar conveni ca un uriaș să mă omoare iar o poruncă din cele 10 este „Să nu ucizi”, dar nu scrie „să nu ucizi oameni”, ci „să nu ucizi”. Nu sunt o persoană religioasă dar mă gândesc cu ce drept omor eu licuricii sau furnicile care trăiesc pentru că eu energie, ca și în cazul oamenilor, iar sursa vitală de energie este aceeași pentru toate ființele. Sunt dubioasă, știu. N-aveți idee cum făceam una cu pământul în copilărie mușuroaie de furnici, cu vărul meu. Mi-e rușine să-mi aduc aminte. Revin la insectele de pe etajeră. Cum umblau ele așa, cu aripioarele lor transparente și cu micile piciorușe, mi-am dat seama că eu niciodată nu am văzut licurici luminând. Eu sunt iubitoare de apă și lumină iar faptul că niște insecte luminează, automat face să mi se pară foarte interesante. Una dintre melodiile care mă impresionează este Fireflies a Leonei Lewis, mi se pare răscolitoare. Apropos de licurici, în 2010 am avut un vis. Genul ăla de vis pe care îl ții minte și după 10 ani. Eu sunt omul viselor ciudate, mi-o asum, sau poate că măcar eu recunosc și le și țin minte. În vis era noapte,  intrasem într-o cameră întunecată. Pe un pat era o tânără de vreo 20 de ani, cu o cămașă de noapte albă, foarte curată și luminoasă, și pielea ei era foarte albă. Era ca o pată de lumină toată, în semiîntunericul ăla. În lateralele patului stăteau pe scaune două femei care nu schițau niciun gest. Tânăra era pe moarte și privea în gol, spre fereastră. Mă uitam la ea și era exact senzația aia că vezi cum se scurge viața din om. Dintr-o dată, privirea ei a căpătat un mare interes pentru ce era afară. M-am uitat și eu pe geam. Erau mulți pomi foarte verzi, era o prospețime ca de noapte de iunie. Peste tot în iarbă plutea o lumină fluidă, așa cum cred că e în zonele cu licurici. Era extraordinar de frumos. Fata se uita fascinată, exact ca atunci când, în ultimele secunde ale vieții tale, ai și ocazia să vezi ceva frumos. Femeile nu schițau niciun gest. Deși nu mai era cineva în cameră, am auzit în spatele meu o voce foarte caldă și clară a unui bărbat care mi-a spus: „Se apropie dimineața. Mulți oameni mor în acest moment al zilei, când mai e puțin și se luminează de ziuă. Cele două femei nu văd lumina care e acum afară. E lumina pe care o pot vedea doar cei care sunt pe moarte.” În momentul ăla am realizat că o văd și eu. M-am trezit brusc, topită de frică, abia respiram. Era dimineață, vară și foarte cald, afară deja răsărise soarele și mi-a luat câteva minute să-mi treacă palpitațiile și să să îmi fie clar că nu sunt pe moarte. Mă uimiește cât de bine îmi amintesc visul ăla, după 10 ani. De multe ori, când aud de licurici, îmi amintesc lumina din iarbă, din visul meu. Oare o să-i văd vreodată luminând? Îmi propusesem ca, în 2020, după ce îmi iau casa, să călătoresc. Să stau în zone rurale la pensiuni, să fie ca atunci când eram mică, mergeam la țară și adormeam noaptea în iarbă, cu ochii la stele. Habar n-am când voi călători, acum evident că numai de rezervări la pensiuni nu-mi arde, nu vreau sejur cu masca pe față și cu dezinfectantul pe noptieră. Dar poate că voi merge vreodată în locurile unde mi-am propus.

 

%d blogeri au apreciat: