Ce-am avut…

Ca peste tot, și la mine la serviciu se discuta azi despre cum crește numărul de cazuri de corona, eu le ziceam că orice ar fi, ăștia nu ne mai bagă în case, că degeaba ne-au ținut închiși pentru că era clar că la ieșire virusul își va vedea de treabă mai departe și că singurul efect al statului forțat în izolare a fost că ne-am dus economic la vale, de cine știe când ne mai revenim. Dacă ai 614 cazuri la teste, e clar că în spatele lor sunt altele care n-au fost încă testate și numărul e mult mai mare. Recunosc că în 6 luni, de când o tot țin ăștia așa, eu deja am obosit. În astea 6 luni s-au întâmplat atâtea cu mine și peste atâta stres am avut de trecut, încât am momente în care nici nu-mi mai pasă de virus. Totuși, de ce la noi rata de infectare este atât de mare? De ce oamenilor nu le pasă? De ce stau la terase nas în nas fără mască? De ce stau la serviciu fără măști? De ce nu suntem ca suedezii, care respectă reguli și nici n-au fost închiși în case forțat? Mă tot gândeam azi la chestia asta.

Povesteam într-un articol anterior despre un vecin instalator care mă ajută cu diverse. Mi-a schimbat bateriile la chiuvete, mi-a montat corpurile de iluminat, mi-a făcut racordul la mașina de spălat și am avut timp să stăm de vorbă cât a făcut reparațiile. Era starea de urgență, în aprilie, mai, el nu purta mască deși mi-a povestit că avusese un atac cerebral în februarie. Seara era cu vecinii la bere în fața blocului, fără măști toți. L-am întrebat odată „Vecine, de ce nu purtați mască? Nu vă e frică de virusul ăsta?” și mi-a răspuns „Vecină, ce-am avut și ce-am pierdut? Dacă mor, mor.” Vorbea pe un ton sictirit, indiferent. La fel, femeia de serviciu de la mine de la firmă. Nu poartă mască, zice că dacă moare, asta e. Ea lucrează pe 1600 lei lunar și banii abia îi ajung să trăiască. O întrebam uneori unde merge în concediu și mi-a zis „Alexandra, unde să mă duc, când mie banii nu mi-ar ajunge nici de drum sau de cazare? Eu nu mai știu de ani de zile ce e un concediu.” Sărăcie. Suferință. Oare rata asta mare de contagiozitate nu e pentru că nu suntem doar nedisciplinați ca popor, ci și pentru că suntem atât de săraci, de amărâți și de deznădăjduiți încât ne-am pierdut și dragostea de viață și instinctul de conservare mulți dintre noi? Colegii mei care poartă măști, se dezinfectează și au toată atenția să nu se îmbolnăvească sunt în special managerii, cei cu salarii de 2000 de euro și peste, cei care an de an merg în concediu în altă țară și care fac city breaks cum merg eu la piață la Gorjului. Ții de viață dacă ai de ce s-o iubești, ții de viață dacă viața ta e de calitate. Nouă ni s-au adăugat suferinței din Comunism încă 30 de ani de batjocură în care ne-au încălecat niște mafioți, niște nenorociți. Pe mine m-a dărâmat psihic toată perioada în care Dăncilă era premier, în care Olguța, Daea și toată adunătura aia de terminați erau miniștri. Am vrut să plec din țară (mulți au plecat atunci), am simțit că mi se irosește viața în mizeria asta. Totuși eu stau în București, am un servicu bun, am condiții de trai de capitală dar viața altora e mult mai grea, în orașe mici. Oamenii sunt erodați de depresie, de sărăcie, se văd fără niciun orizont. Când ești atât de lipsit de speranță, ajungi să nu-ți mai pese că mori. Ce-am avut și ce-am pierdut? Cum spunea vecinul meu. Oamenii se gândesc că dacă tot au o viață atât de grea, plină de privațiuni și cu împliniri puține și anemice, să nu li se ia măcar bucuria de a se vedea în fața blocului, a sta de vorbă la o bere ieftină sa de a-și vedea rudele în vizită. Ei nu au ce prezent cu mii de euro și city breaks să apere iar viitorul li se întrevede la fel de rău.

Habar nu am cum îmi va fi dacă fac coronavirus. Mă gândeam să-mi fac testul de anticorpi să văd dacă l-am avut pentru că în martie, când am semnat actele la casă și m-am mutat, am avut dureri de gât, presiune costală, pusee de febră și dificultăți de respirație. Mă văzusem/ îmbrățișasem/ pupasem amical cu două persoane venite din zone de risc, Anglia și Coreea. Totuși, cei cu care am interacționat nu au avut nimic (inclusiv vecinul nihilist). Poate am avut, poate n-am avut. Nici eu nu fac parte dintre cei care să se panicheze enorm la gândul morții. N-am reușit să plec într-o țară civilizată. Intru pe site-uri de știri și văd cum Firea, Ponta și Negoiță se ceartă pentru putere. Ăștia 3, într-o țară civilizată ar fi vânzători la piață sau ospătari. Eu trăiesc rușinea de a-i vedea votați de concetățenii mei și certându-se pe putere. Mă bucur că n-am făcut copii în România. Nici măcar nu am vrut să-mi permit să fiu mamă în țara asta, deși mi-am dorit enorm copii. Am sperat că voi cunoaște un bărbat decent și să ne facem familia într-o țară cu un nivel bun de trai. Nici atât nu a avut viața pentru mine. La 22 de ani am venit în București și rudele îmi spuneau ce se bucură pentru mine, că în capitală sigur voi găsi un partener de calitate, un bărbat bun, cum se spune. Pe naiba. Vulgaritate, superficialitate, agresivitate și o grămadă de bărbați care știu că în București vin fetele din familii cu bani și vor să pună mâna pe ele, ca să trăiască lipsiți de griji. Nu sunt nici pe departe femeia pe care s-o vrea un bucureștean (indiferent că e de-aici sau naturalizat). Sunt și oameni de calitate aici dar trăiesc într-o lume la care eu nu am acces.  Bucureștiul are castele lui. Nici nu-mi mai pasă deja. În octombrie fac 38 de ani și nu vreau să-mi mai pierd vremea și să-mi ocup mintea cu gânduri de genul ăsta. Anii mei de făcut famile și copii s-au dus. O familie a fost tot ce mi-am dorit mai mult, mai ales că nici în copilărie n-am putut spune că am avut familie. Viața mea s-a irosit în țara asta. Dacă aș fi avut un soț iubitor, copii, dacă aș fi locuit în Suedia sau Danemarca, aș fi fost îngrozită de coronavirus. Dar așa, really don’t care. Mă bucur că măcar mi-am luat o casă, am trăit bucuria asta. N-aș muri prin casa altuia.

Când vedeți că oamenilor nu le pasă dacă fac coronavirus, nu vă gândiți doar că sunt necivilizați sau adepții teoriei conspirației, ci că poate au atât de puțin de pierdut, încât balanța rămâne echilibrată când pun viață și moarte.

 

 

%d blogeri au apreciat: