Horrorul la el acasă

E vară, miunat anotimp. Eu stau mult cu ferestrele deschise, chiar și iarna le tot deschid, am senzația că nu am aer cu geamul închis. Cum ajung acasă de la serviciu, ferestrele sunt la perete. Afară însă este groaza cu 1000 de chipuri. Sau nu chiar 1000, ci vreo 15, câți sunt copiii din vecini care de dimineață până noaptea urlă unii la alții. Ei nu pot comunica altfel decât țipând și urlând. În weekend pe la 15:00 mă ia o toropeală și vreau să dorm dar e imposibil. Cum adorm, urletele ăstora. Iar adorm, iar un răcnet, mai adorm 2 minute, un cor de răcnete. Până nu închid geamul, nu mă pot odihni. Eu stau la parter și toată jungla asta trece din 3 în 3 minute prin dreptul geamului meu dar îi aud și de la depărtare. Fetele, în special, sunt ceva de neimaginat. Nu cred că există dezastru mai mare la casa omului decât o fată între 12-16 ani. Poartă astea din jungla noastră numai pantaloni de-ăia scurți cu vedere la fund și niște maiouri de videochat și când încep să țipe, Doamne, Dumnezeule, zici că le arde cineva cu fierul încins. Ele așa râd, așa comunică, așa se exprimă, numai cu țipetele alea chinuite, de te miri apoi că zic bărbații că le vine să le fută. La așa ținută și așa țipete, eu nu mă mir că le vine. Când le văd, îmi dau seama de ce am vrut să am băiat. Dacă aveam fată și ar fi ales din magazin pantaloni cu vedere la jumate de cur și ar fi țipat așa pe afară, nu știu ce aș fi făcut, m-ar fi scos din minți, aș fi murit de nervi și de rușine. E jenant cum au ajuns părinții să-și educe fetele (dacă se poate numi educație să le lași în halul ăsta). Băieții nu poartă pantaloni cu jumate de fund lăsat pe afară și nici nu țipă ca niște fiare în călduri, dar au un limbaj infect. Când am văzut un băiat de vreo 9 ani cântându-i o manea porno unei fete de vreo 7, am zis că nu-i adevărat. Mă întreb dacă părinții lor nu îi aud urlând zi lumină și dacă nu îi deranjează și pe ei. În timpul săptămânii, hai, să zicem, lumea e la lucru, dar duminica, de exemplu, pe ora 13:00, 14:00, cum poți să-ți lași copilul să facă tot scandalul ăla, când în blocuri e liniște și oamenii se odihnesc? Iar ăștia de unde naiba or avea atâta energie, să strige ore întregi? Pe mine dacă m-ai pune să țip așa, după 30 de minute n-aș mai avea nici voce, nici energie. Ce-i drept, eu am 37 de ani, nu mai am 7 sau 17. Tot în halul ăsta eram și eu cu vecinii de vârsta mea, prin anii ’90 doar că educația mea a fost foarte drastică și eram chemată acasă în orele de odihnă. Naiba mă lua dacă strigam pe afară la 10 noaptea sau după amiaza. Totul ține de părinți. Îmi amintesc o fază demențială, să fi fost prin 1993, aveam 11 ani. Blocul meu era la stradă, la un drum european care duce la Vamă și era o șosea intens circulată. Una dintre vecinele mele, tot 11 ani avea, se îndrăgostise de un băiat de vreo 18, care locuia la câteva blocuri distanță. Pe ea o chema Raluca, pe el Manole. Toată ziua ne vorbea de Manole, cât e de frumos, cât de bine se îmbracă, cât îl iubește ea. Într-o seară, tot o vară frumoasă ca asta, ne jucam noi la bloc și dintr-o dată o aud pe Raluca disperată: „Manole, uite-l pe Manole!” Il văd ca acum pe băiat trecând încet peste drum, în jeanși și tricou. Eu mereu când vedeam un băiat de care eram îndrăgostită, tăceam mâlc, înlemneam ca o umbră, de teamă că am roșit, că se prind oamenii și râd de mine (și acum sunt la fel). Dar Raluca a țâșnit ca o săgeată spre marginea trotuarului strigând cât o țineau puterile „Manole! Manoleee!” Fără să se asigure, a alergat să traverseze strada și era s-o calce un autobuz, a frânat brusc șoferul. Altă fată s-a dus după ea, a prins-o de tricou și îi zicea „Stai, nebuno, că te calcă mașina!” Ea nimic, o trăgea și pe cealaltă printre mașini, prinsă de tricoul ei și continua să-l strige pe Manole cu un ton de parcă venea sfârșitul lumii. Ce făcea Manole, auzindu-se strigat cu atâta disperare? Grăbise pasul și întorsese capul în partea cealaltă, ca și cum nu despre el ar fi fost vorba. Raluca s-a întors dezamăgită din mijlocul șoselei și se întreba oare de ce n-o fi auzit-o Manole.

E 22:07 și ăștia încă țipă pe afară, n-au obosit. Știți când scriam în izolare de oligofrenii semințari, ăia între 16-25 de ani care fac noaptea gălăgie pe la scările blocurilor cu beri, hăhăială, semințe, glume proaste și fete în călduri care se hlizesc la orice aberație de-a lor? N-am de-ăia, m-am speriat degeaba, noaptea e o liniște totală. Dar am satanele astea care nu ne lasă o zi liniștită. Ei sunt copii, e de înțeles, dar părinții lor ce doză de indiferență și nesimțire pot avea?

%d blogeri au apreciat: