Vârste

Văzusem azi un articol despre Shakira și Pique și mi-a astras atenția faptul că el e mai tânăr decât ea cu 10 ani. M-am gândit iar la uriașul sentiment de vinovăție pe care-l am pentru că îmi plac bărbații mai tineri decât mine și m-am întrebat ce naiba e în neregulă. A fost pentru prima oară când mi-am pus serios problema de ce eu mă simt vinovată și dacă îmi place un bărbat cu 2 ani mai tânăr, în timp ce altele n-au nicio problemă să aibă un iubit cu 10 ani mai tânăr. Nu e vorba de cei 37de ani pe care-i am, ci de anii pe care simt că-i am. E greu de explicat, dar eu îmi amintesc foarte rar să mă fi simțit copil. Când eram mică, în casa noastră erau în primul rând boala mamei, care o scotea complet din uz uneori, sărăcia și întunericul comunist și veșnic stresata și agresiva mea bunică. Îmi amintesc o noptieră plină cu pastile, mama plângând și zicând că îi e frică, eu încercând să-i ridic moralul deși aveam vreo 4 ani, veșnic ceartă și probleme în casă. Apoi grădinița și școala unde trebuia să fim perfecți, ca să nu fim umiliți și pedepsiți. Au fost ani la rând în care eu nu am avut liniște nici acasă, nici la școală și nu mi-am permis să fiu copil. Știam că venisem nepoftită în viața alor mei și abia așteptam să plec de acolo. În timp ce alți copii se agățau de gâtul mamei și adormeau cu iepurași de pluș în brațe, eu atât aveam în cap: să plec de acolo. Când eram adolescentă, nu înțelegeam de ce unii îmi ziceau să fiu și eu ca celelalte fete, că sunt prea serioasă, prea matură și gândesc prea mult. Ceea ce ne maturizează este suferința, toți suntem copii până când luăm în piept provocări și dureri iar unii sunt copii prea puțin, în timp ce alții copilăresc la 40 de ani, sub ocrotirea părinților. Am 37 de ani dar mă simt atât de obosită încât, recunosc, uneori simt că aș vrea să mor, că nu mai pot, pur și simplu. Bine că îmi trece repede. Dacă vreți să aveți copii sau dacă aveți deja, faceți tot posibilul să le protejați copilăria, pentru că le va fi foarte greu să ducă o viață întreagă gata maturizați de la câțiva ani. Protejați-i de agresivitate, de pornografie, de problemele familiei, cât încă sunt mici. Niciun copil nu ar avea de ce să se simtă mândru când îi spune cineva că e maturizat, e clar că acolo e o problemă. Nu am înțeles de ce eram atât de jenată să-mi placă bărbații mai tineri, dar mi-am dat seama că eu am unele momente în care simt că mi-a mai rămas doar să îmi comand trusoul de la firma de servicii funerare pentru că toate experiențele mele de viață s-au terminat. Cunoscuții îmi spun pe bună dreptate „Ce naiba ai? Ești foarte tânără, chiar ai putea fi cu un bărbat de 30 de ani! Ce-i în capul tău?” dar ei nu sunt în locul meu, să vadă cât de obosită și bătrână mă simt uneori. Fac parte dintr-o generație de suferința căreia nu i-a păsat cuiva. Bătuți și acasă, și la școală, născuți în Comunism, crescuți foarte drastic și cu un spirit de respect și bun simț aproape prostesc, intrați în viață în Capitalismul hrăpăreț și inuman, de tip românesc. Fiecare s-a descurcat cum a putut, unii căpșunari, unii corporatiști, alții pe lene și ajutoare sociale. Dar multora dintre noi nu le-a fost ușor. Timpul nu se poate da înapoi, pentru ce am suferit nu există buton de delete și nimic nu mă poate întineri. Nu mă dă pe-afară altruismul și da, îmi doresc ca absolut fiecare persoană care a făcut să mă simt la 5 ani de 15 și la 37 de 47, să și-o ia în bot maxim. Știu că unii dintre ei pățesc nasolii și mă bucur. Pentru că meritam și eu să dorm fericită, cu iepurași de pluș, și să intru în viață cu prospețimea și puritatea oricărui tânăr. Dar lucrurile în viață nu sunt pe merit. Nu mă plâng, știu că alții au suferit de 10 ori mai mult ca mine, dar aș vrea ca oamenii să înțeleagă de ce nu contează vârsta oficială, ci modul în care ne-au format experiențele noastre.

Mă uit la ce scriam în perioada de izolare și nu-mi vine să cred că eram eu. Toată lumina, toată bucuria și tot echilibrul de atunci s-au preschimbat într-un prezent otrăvit pe care simt că nu-l mai suport. Oare și alții simt la fel? Senzația pe care o am e că treptat, s-a scurs tot ce a fost bun în viața mea, cum se prelinge apa dintr-o sticlă cu o fisură fină și când mi-am dat seama, nu se mai putea recupera nimic. După 5 ani de scris era să-mi șterg blogul și oricum mi-am pierdut mulți cititori pentru că e de negăsit cu noua denumire. Încep să-l cresc de la aproape 0. Aș vrea să mai am articole vesele și optimiste, cum erau cele din martie-iunie, dar nu mai am nicio veselie și niciun optimism, s-a terminat oferta specială. S-au întâmplat o grămadă de lucruri, unul mai nașpa ca altul, și îmi pare rău că e o perioadă în care voi exprima pe aici tristeți și lipsă de speranță dar nu pot minți și nici să fac pauză mare de scris nu simt nevoia.

%d blogeri au apreciat: