Relaxare și mâncare

Am băut adineauri niște suc de căpșune cu litchi (care nu era de la pisicâine). Nu beau prea des suc dar fusesem ieri la cumpărături și am luat sucul, la gândul că dacă îmi va fi poftă, să-l am la îndemână. Pofta a venit azi și mi-am pus un pahar. A fost tare bun și l-am savurat cu bucurie. Ați încercat vreodată panaceul mâncare sau băutură (nealcoolică)? Eu am descoperit aceste panacee când eram studentă. Într-o după amiază, când eram în anul 3, eram tare obosită dar făceam pe atunci sondaje de opinie pe teren și le pregătisem să plec cu ele prin blocuri după ce mă întorsesem de la cursuri. Totuși, simțeam că nu aveam chef. Efectiv nu aveam chef să sun la interfoane și la ușile oamenilor în ziua aia, mă doborâse oboseala și nu eram deloc în apele mele, plus că mă simțeam vinovată dacă nu îmi urmam programul și nu plecam cu chestionarele. Nu era problemă dacă lăsam pe a doua zi, dar eu sunt foarte organizată și rar fac rabat de la ce-mi propun. Dar am preferat să fiu atentă la ce simțeam și mi-am dat seama că vreau niște chipsuri, o bere și să zac în fotoliu ca un purcel. Mi-am luat chipsuri, o bere și nu vă pot spune ce bune au fost, cum mâncam și beam, tolănită pe fotoliul plușat din camera unde locuiam în gazdă. N-aș fi crezut, dar momentul ăla a rămas o amintire importantă pentru mine. Am făcut ce am simțit și am fost tare bucuroasă. De atunci am rămas cu obiceiul de a lua ceva bun de fiecare dată când mă simt doborâtă, dar cu certitudinea că a-mi satisface o poftă alimentară, mă va ajuta. Când simt eu așa că se prăbușește tavanul pe mine ca într-un bloc nou construit la care are omul de plătit rată pe 30 de ani, și că m-ar ajuta absolut orice bălărie alimentară pe care s-o mănânc în liniște, cumpăr bălăria și o mănânc în liniște. De cele mai multe ori chiar sunt niște junk foods aberante gen prăjituri, suc, chipsuri, șaorme, bomboane de ciocolată. A-mi savura junk foodul într-o izolare totală, îmi dă o stare de bine, de euforie și relaxare, ca o terapie. Nu fac prea des asta pentru că de cele mai multe ori sunt într-o stare bună și mănânc doar ca să îmi asigur carburantul necesar funcționării normale. Dacă aș zace zilnic și aș mânca doar ca să-mi ridic moralul, clar ar fi o problemă de nutriție și aș ajunge obeză. Dar uneori sunt atât de utile și relaxante aceste momente de eu+mâncare=love! Și niciodată nu-mi refuz poftele pentru că ele devin obsesii iar a le refuza e frustrant. De-asta nici nu pot ține regimuri. Acum, în principiu, am un regim pentru fierea mea revoltată, dar mai fac rabat cu câte un mic desert. Deci vă recomand să cumpărați fără teamă orice chestie de care vă e poftă și simțiți că v-ar relaxa într-un moment nașpa, pentru că e de neprețuit starea cu care vine savuratul acelei bunătăți. Și am mai descoperit ceva, apropos de asta. Plimbându-mă des pe Calea Victoriei, am văzut că s-a deschis o cofetărie, dar au doar un fel de produs. Niște prăjituri sferice cu diverse arome și care sunt decorate cu bucățele de ciocolată. Se vând doar la geam și unii le mănâncă chiar pe stradă, cu mare poftă și fericire, semn că sunt tare bune. Costă 18 lei și, de când mi-a scăzut salariul și am avut și o grămadă de cheltuieli cu casa, efectiv nu-mi permit să cheltui 18 lei ca să-mi iau și eu o prăjitură de-aia. Pentru că nu mi le permit la orice oră și încă nu am bani ca să-mi cumpăr una, vor fi tare bune atunci când mi le voi putea lua. Am descoperit în decursul timpului ce prețioase sunt lucrurile pentru care aștepți și cum tocmai așteptarea le crește importanța. De-asta nu sunt invidioasă pe oamenii bogați, pentru că a-ți permite orice la orice oră, îți banalizează viața în așa hal încât te aruncă în niște excese oribile din nevoia de echilibru. Directorul de la firma unde lucrez are salariu 4000 de euro, poate să-și ia toate dulciurile din cofetăria aia de pe Calea Victoriei, dar e un om tare neîmpăcat și bolnav, călătorește prin toată lumea dar când se întoarce, spune doar ce nu i-a plăcut. N-aș fi crezut că un om atât de bogat poate fi atât de neîmpăcat și urăște oamenii cu o patimă care mă șochează uneori. Femeile de serviciu din firma noastră au salarii de 1600 lei lunar, o nimica toată. Eu le compătimesc și caut să fiu cât mai amabilă cu ele, una dintre ele e chiar o femeie de treabă. Directorul spune despre ele că sunt femei de serviciu pentru că nu le duce capul la mai mult și dacă n-ar fi proaste, nu ar lua 1600 lei pe lună, deci să tacă și să-și facă treaba, dacă sunt atât de reduse mintal. N-aș fi crezut că vreodată voi auzi pe cineva zicând asta. El e dintr-o familie cu stare, a avut educație bună, dar dacă ar fi crescut într-un mediu ca al acelor femei, care de multe ori se nasc și cresc în sărăcie, poate că ar fi muncit și el pe 1600 lei lunar, nu pentru că e prost, ci pentru că nu ar fi avut acces la educație. La fel ca și-n cazul prostituatelor pe care le blamează o grămadă de lume dar multe dintre ele au în spate niște povești oribile și ajung să facă bani fiind tratate ca niște obiecte pentru că, în familiie lor, poate că n-au fost tratate niciodată ca oameni. Dar răutatea ne e mai la îndemână decât compasiunea. Ne simțim mai importanți zicând că alții sunt proști. Uite la ce am ajuns pornind de la mâncare. Mă opresc aici și sper să vă fie util sfatul relaxării în stil porcesc, deși probabil că toți ați experimentat asta vreodată.

%d blogeri au apreciat: