De Sfântul Alexandru

M-am întors azi dintr-o excursie de niște sute de kilometri. Am pornit vineri la 6:00 din București, prima oprire am avut-o la Curtea de Argeș. În 3 zile am trecut prin 6 județe, am dormit o noapte în Sibiu și una în Brașov, azi la 20:00 ne-au debarcat la Universitatea de Apărare și am impresia că merge scaunul cu mine. Totuși, scriu acum un articol pe care mi l-am propus din mai. E Sfântul Alexandru, ziua de nume a unei persoane care, în mod indirect, a făcut posibilă excursia asta pe care am așteptat-o mult și căreia, de asemenea, indirect, i se datorează faptul că mi-am cumpărat garsoniera în martie. Nu doar ei, dar azi e ziua ei și scriu despre ea. Se numește Alexandra Albu. Pe 9 mai, când am scris articolul de la ziua lui Cătălin, mi-am propus să scriu pe 30 august și despre simpatica lui colegă, care mi-e așa de dragă. Nici nu știu cum să spun, pentru că mi-e greu să-mi explic, dar uneori se întâmplă să ne schimbe viața unele lucruri care de obicei trec neobservate. Ca să potolesc curiozitatea cititorilor, ce legătură au cu excursia și casa mea 2 oameni pe care i-am văzut la tv? Unii dintre voi știu că am stat un an jumate cu banii în bancă, până să-mi iau casă. Nu mă puteam hotărî ce să fac. La final de 2019 am luat decizia de a face un împrumut pe care să-l adaug și să-mi cumpăr o garsonieră spațioasă, frumoasă, chiar dacă asta ar fi însemnat ca, vreo 15 ani, să dau cam aceiași bani pe care îi plăteam și pe chirie și să nu fi ajuns vreodată să înțeleg ceva de tot salariul meu. După cum știți, pe 1 ianuarie 2020 l-am văzut pe Cătălin la știri și a fost love at first sight. Așa am ajuns să văd reportajele de la „Turist acasă”. Veneam seara de la serviciu sau din oraș, mă mai uitam câte 10, 15 minute. Tot atunci, când încă nu ne lovise boala lu’ pește prăjit, mergeam la vizionări de garsoniere și mă interesam de o bancă la care să pot face convenabil împrumutul. Atât de mult m-a impresionat entuziasmul Alexandrei și al lui Cătălin în toate emisiunile alea, în toate zonele acestei țărișoare, încât am zis într-o zi: „Băi, nu se poate, eu de ani de zile mă tot gândesc să văd țara asta, uite-i, frate, pe oamenii ăștia în locurile unde vreau eu să merg și ce fac? Mă bag la un împrumut care mă va bloca de la ce îmi doresc mai mult: să călătoresc. Când m-aș gândi să programez o călătorie, mai întâi aș calcula dacă îmi rămâne ceva după ce plătesc rata. Nu se poate. Vreau și eu să văd România și o să merg anul ăsta! Eu stau cu banii în bancă, plătesc chirie de atâta timp în loc să călătoresc? Îmi iau casă cu ce am, chiar dacă iau o mititenie și, după ce vizitez toate locurile care îmi atrag atenția, în țară și în afară, o vând, fac împrumut și ia una mare.” Pe 4 martie am văzut garsoniera asta, pe 16 am semnat actele, pe 22 m-am mutat. În iulie am plătit la agenție avansul pentru excursie, pe 28 august pe la 8:00 eram la Curtea de Argeș și, peste câteva ore, la Bâlea Lac. Nu mi-a păsat nici de pandemie, nici de nimic. Am vrut să călătoresc. Atât a putut să mă impresioneze și să-mi dea imbold modul în care și-au făcut treaba niște oameni. Nu am vrut neapărat să văd exact locurile în care au fost ei, dar s-a întâmplat că pachetul turistic care mi-a placut cel mai tare și care era ok și ca preț și ca durată, începea cu Mănăstirea Curtea de Argeș. Dacă a-i vedea pe ei nu m-ar fi ambiționat atât de tare, n-aș fi luat în martie prima garsonieră locuibilă din câte am văzut, în aprilie mi-a scăzut crunt salariul și n-aș mai fi putut plăti chiria mare pe care o aveam, am evitat la milimetru o situație oribilă. Voi scrie mai departe despre Alexandra pentru că e ziua ei. Am ales ziua de nume pentru că nu știu când este cea de naștere.

Una dintre convingerile mele este: mulțumește până apucă omul să plece din țară sau până moare. Primul motiv pentru care o apreciez pe Alexandra și scriu despre ea, este că n-a plecat din țară, deși cei ca ea sunt plecați de mult. Sunt oameni care rezistă și își fac bine treaba în dezastrul ăsta. Este super deșteaptă. Face parte din procentul ăla mic de femei pentru care inteligența ține loc de orice accesoriu sau machiaj. Poartă haine foarte decente și bijuterii puține și fine, ceea ce îi finisează și îi expune personalitatea. Apoi, este o profesionistă. Dacă pe Cătălin l-am apreciat în special pentru eleganța și finețea lui, pe Alexandra o apreciez maxim pentru că este, după părerea mea, în top 3 la Digi și nu ajungi să faci jurnalism la modul ăsta în 7 zile sau pentru că ai talent. E pasiune și muncă. Primul moment în care mi-a plăcut mult a fost când, la Turist acasă, au dat legătura unei colege dar s-a pierdut semnalul și ea cu Cătălin au fost surprinși în direct, stând de vorbă cu colegii. Modul în care a salvat ea situația, a demonstrat că are experiență și prezență de spirit. E genul de colegă pe care te bazezi și e atât de greu să găsești colegi pe care să te bazezi, la un loc de muncă în București!

Cel mai drag moment pe care mi-l amintesc cu Alexandra este din ianuarie, când transmitea de la Londra, la Brexit.  Voi povesti o grămadă și cu detalii inutile dar minutele alea fac parte din momentele perfecte ale vieții mele, primele două luni din 2020, și sunt prețioase. Era vineri seară, mă întorsesem de la serviciu, bucuroasă că vine weekendul. Încă stăteam la Dristor, într-un aparament mare, impecabil, cu totul nou și ales din cele mai simandicoase magazine. Proprietarii mă lăsaseră să aleg culoarea draperiilor din camera mea și erau verzi, culoarea mea preferată. Am intrat în cameră, am tras draperiile și perdeaua, am deschis fereastra, cum făceam mereu când reveneam acasă. Eram îmbrăcată cu hainele care îmi plac cel mai mult, în casă era așa cald, curat și lumină, eram obosită, dar genul ăla de moleșeală plăcută, relaxantă. Am deschis tv-ul pentru că știam că vineri seara era Cătălin la știri. Și a intrat Alexandra în direct de la Londra, o văd ca acum, i-a zis „Te salut, Nunu!” cu o veselie și un entuziasm care mi-au umplut camera. Avea un ziar în mână, citea din el, era atât de drăguță, încât mi-a rămas momentul ăla în minte și îl pot reda acum cu claritate pentru că e una dintre părțile perfecte ale acelui început de 2020, atât de bun și de frumos pentru mine. Mă bucur că am trăit și asemenea momente pentru că apoi, treptat, s-au dus și apartamentul frumos (în care m-aș mai întoarce uneori deși acum am casa mea), și libertatea de mișcare, și aura de perfecțiune din acele zile, și doza mea de serotonină din uitat la Cătălin  la știri. S-a dus tot.

Mi-am permis să „fur” de la ea de pe fb o fotografie care mi-a plăcut foarte mult, cred că este făcută la Londra în ianuarie (că tot am scris de frumoasa relatare de la Brexit). Uitându-mă la această fotografie, m-a dus gândul la cât de mult contează că li s-a permis femeilor să fie și altceva decât soții și mame. Dacă ar fi trăit într-o comunitate tradiționalistă, pe Alexandra n-am fi văzut-o la tv, n-am fi văzut-o așa:

Alexandra Albu Digi24

Ieri dimineață, când eram la hotel în Sibiu, a sunat alarma la 6:50 pentru că la 7:30 aveam micul dejun. Pe la 7:05 am deschis televizorul și era Alexandra la știri, prezenta. Citește de pe prompter cum își citește lecția un copil cuminte și conștiincios. Rar, clar, tacticos, un pic emoționată. Are voce caldă, plină, e foarte relaxant să o asculți. Totuși, prezentarea nu e pentru ea și nu cred că ar fi trebuit pusă oriunde era nevoie de om, doar pentru că își face bine treaba. Greșeala multor șefi e că își uzează oamenii buni cu un rulaj prin toate departamentele unde pot avea o prestație rezonabilă. Azi, în Brașov, iar am văzut-o un pic, pentru că tot la 6:50 am avut trezirea. Știți senzația aia a cercului care se închide perfect? Așa m-am simțit eu azi, la 8 luni după ce am vrut doar să văd pe 1 ianuarie ce s-a mai întâmplat prin lume și am deschis televizorul. Din 1 ianuarie s-au schimbat multe și, referitor la a o vedea ieri și azi pe Alexandra la știri, dacă ai angajați profesioniști, cred că e normal să te menții la un anumit nivel. Să deschid televizorul și s-o văd pe Alexandra prezentând filmări de amatori, cu clienți din fast food la Costinești, care nu aveau măști pe față, e trist, după ce a fost brici la Brexit, după calitatea a tot ceea ce face, s-o cobori la nivelul ăsta.

Recunosc, am avut unele momente în care am simțit că o invidiez, văzând-o pe tot internetul lângă Cătălin, pentru că mi-a plăcut mult de el, dar mi-am pus la contribuție toată atenția și toată intuiția ca să înțeleg unele chestii și am ajuns la concluzia că ar fi o prostie să îi invidiez colega. Și, când îi vezi determinarea și atitudinea caldă, n-ai cum să n-o îndrăgești. Mă uitam zilele astea la croiala hainelor pe care le purta, la cum stăteau pe ea și cred că în curând încep 2 ani în care n-o vom mai vedea (sau cine știe cât). Trist pentru noi dar bine pentru ea, fără a mai fi pusă să prezinte orice ciudățenie.

Mă bucur că am reușit să mă adun, în atâta oboseală, să scriu acest articol și vă rog, nu uitați, mulțumiți, onorați tot ce ați primit bun pentru că așa pot înțelege ceilalți cât contează binele făcut, că niciun efort nu e inutil dacă vine din partea cuiva care poate și vrea să schimbe ceva în bine prin ceea ce face.

Un gând despre „De Sfântul Alexandru

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: