Excursie 2020, ziua 1

N-aș fi scris niciun articol despre circuitul intern pe care l-am făcut săptămâna trecută, dacă nu m-ar fi îndemnat Alexandra, buna mea prietenă. Cine poate fi curios ce fel de experiențe am avut eu prin locuri în care oricum a fost cam toată lumea? Dar Alexandra a zis „Scrie, scrie, abia aștept să citesc.” Bine, scriu.

În primul rând, pare ciudat să vezi la 37 de ani pentru prima oară Sibiul, Brașovul sau Sighișoara. Nu e plăcut pentru mine să dezvălui asta, dar sunt două motive pentru care la mine au fost premiere toate locurile văzute. 1. Familia mea nu a avut nicio intenție de călătorie cât am stat eu acasă (și nici acum). 2. Când am început să lucrez, având și chiria de plătit, plus salariile modeste, nu mi-am permis să călătoresc. Sunt singură, deci aș fi achitat, pe lângă transport, și camere la preț întreg la hoteluri sau pensiuni. Îmi era foarte greu. Nu am prieteni cu mașini, ca să fi mers cu ei, nici nu am avut o relație amoroasă atât de stabilă încât să călătoresc cu iubitul. Deci, dom’le, n-a fost să fie. În acest articol (anteriorul) am povestit cum am ajuns să iau un pachet turistic fix anul ăsta. Ce am găsit să-mi placă? Se numește Cetăți transilvane și biserici fortificate săsești. În iulie am achitat avansul și am fost cu inima cât puricele, până în ultima zi, la gândul că poate nu se ține (pentru că…pandemia lui pește). De-asta nici nu prea am spus, ca să nu mă fac de râs că mi s-a anulat excursia, că așa am pățit anul trecut cu un circuit de orașe vestice.

Joi am avut o zi oribilă (voi povesti într-un articol viitor ce pățanie am avut), am zis că mă odihnesc înaintea excursiei, dar n-a fost chip. Vineri trebuia să mă trezesc la 4:10 ca să iau la 5:00 metroul, am adormit joi după 12 noaptea, m-am trezit la 3:30 și am bântuit, că nu mai aveam somn. Ca un zombie cărând o geantă, am ajuns la 5:30 la locul de întâlnire, în față la Universitatea de Apărare. Erau câțiva oameni, încă nu răsărise soarele, dar deja era cald. Prima specie pe care am identificat-o, țața de călătorie, spunea tare cuiva de lângă ea, în semiîntunericul total: „Dragă, dar eu am știut de la bun început că este o făcătură, că asta e așaaa, ca să ne pună botnițe, că e ceva la mijloc. E făcut ca să distrugă economia, îți zic eu.” și tot perora aiurea iar asta a făcut toată călătoria. La Bâlea Lac, la terasă, toată lumea se uita la ea cum țipa sfătoasă că românii sunt niște lași. Aceasta este țața 1, brunetă, suplă, vreo 55 de ani, machiată și cochetă. A venit și microbuzul, cu tot cu ghid, un bărbat masiv, de vreo 60 de ani, care s-a încurcat total în cititul listei cu ocuparea locurilor și făcea mișto de orice turist care avea vreo nemulțumire. A apărut între timp și țața 2, vreo 60 de ani, blondă, buclată, plină de bijuterii masive de aur și machiată ca un clown. Uberistul o luase de la o stație distanță de blocul ei și o lăsa pe Șoseaua Pandurilor, dacă nu se certa cu el că vrea la Academie, pentru că ea îi spusese că vrea la statuie și el greșise statuia. Vocea ei pițigăiată și revendicativă a fost refrenul excursiei noastre. În rest, eram oameni normali. 3 cupluri și încă 5 femei singure, cu tot cu mine. Când să plecăm, la 6:00, se lumina de ziuă în partea opusă nouă, la baza dealului, și era super frumos.

Prima oprire, Curtea de Argeș. Am dârdâit de ne-a luat damblaua. Un loc frumos, îngrijit, arhitectură deosebită, am început bine. Ghidul nostru, deși un mârlan tipic de sud, avea experiență, ne-a povestit o grămadă de lucruri, ne-a și dus în locuri care nu erau trecute în program. Țațele, maniace, la orice biserică să pună bani, să pupe ceva, să dea acatiste, să dea bani la cerșetori, ele erau în pelerinaj, nu în excursie. Începuseră cu habotnicii și la catedralele gotice muzeu în care ne-am oprit. Încă de la Curtea de Argeș au început tarabele cu kitsch-uri. Acolo vindea un băiat măști de Halloween, căni, eșarfe, magneți de frigider odioși, toate porcăriile.

Următoarea oprire, cetatea Poenari, văzută doar așa, din șosea, că nu era în program. Era în vârf de munte și m-a impresionat să aud că vizitele se fac doar programate, cu jandarm înarmat, din cauza urșilor. Acolo s-a sinucis soția lui Vlad Țepeș, s-a aruncat de pe un turn când a aflat de amanta lui, asta am aflat de la ghidul nostru. De la Poenari a început chinul meu și a ținut până ce am coborât de pe Transfăgărășan, dar vă povestesc după relaxanta oprire de la barajul Vidraru. Superbe peisaje, părea un loc din altă lume, mi-a plăcut foarte mult, cred că și din cauză că sunt o iubitoare de apă și mă simțeam confortabil cu atâta apă în jur. Cum se vedeau cerul și norii răzleți în zare, printre munți, totul era pictural, deosebit. Am văzut și statuia lui Prometeu, o văzusem doar în cărțile comuniste și m-am bucurat să fie chiar în fața mea (sau mult deasupra capului meu, mai bine zis). Acum am ajuns la partea cu chinul. E foarte ciudat, nu m-am așteptat la asta, pare ridicol, dar n-am ce face. Eu am fost la munte o singură dată, la Predeal, în anul 2 de facultate, două zile, și am simțit cum mă sufocă muntele. Sunt om trăit doar la relief jos, cu soare și cer all day long, sunt o floarea-soarelui om, depind de soare. Normal că îmi dorisem să merg pe Transfăgărășan, eram super entuziastă, dar din 3 în 3 minute era să fac atac de panică. Simțeam tot peretele ăla de bolovani sufocându-mă sau căzându-mi în cap, tot verdele pădurii din jur îmi inundase creierul, mi-l înecase, nu știu cum de a putut fi atât de neplăcut. Mi-am dat seama că oamenii care stau la munte văd soarele mult mai târziu decât îl vedeam eu la Mangalia la marea mea și la ei dispare după munte cand la relief jos mai are mult până să apună. Atât de puțin soare! Și acum mi-au dat lacrimile gândindu-mă. E groaznic. N-am nici cea mai mică intenție să jignesc pe cei de la munte sau iubitorii muntelui, a fost experiența mea, nu m-am așteptat dar mi-o asum, dar nu cred că mă mai prinde cineva la munte. Mă simt binecuvântată că m-am născut într-un loc unde puteam vedea soarele la orizont, ieșind din mare, și apunând în linia opusă de orizont.

La Bâlea Lac a fost mai rău. Nu știu de ce, tot verdele ăla din jur îmi scormonea creierii, mă scotea din minți, plus că mă simțeam ca într-un lighean, claustrată, cu pământul ridicându-se în jurul meu, abia așteptam să plecăm. Lacul era frumos, de fapt doar lacul mi-a plăcut acolo. Mititel așa, dar foarte frumos colorat, de la reflexia muntelui și a cerului, și limpede. Era o grămadă de lume, ziceai că era bâlci, le-am făcut poze unor necunoscuți pe malul lacului, mi-au făcut și ei mie, era un furnicar de lume. Mi-a plăcut cum se vedeau serpentinele când am început să coborâm de pe munte.

Următoarea oprire, un loc minunat. Abația de la Cârța. Vă recomand 100% o vizită acolo. Pe net veți vedea niște poze cu aer creepy, veți citi că acolo s-a făcut un film de groază, dar locul este de o frumusețe, o acalmie și o eleganță cuceritoare. Am și avut noroc de vreme frumoasă în toată excursia și a fost plăcută fiecare oprire. La Cârța n-am făcut poze (oricum, eu nu prea fac) pentru că am și uitat, am fost vrăjită total. Cei care mai fuseseră, au spus că acolo simți ceva deosebit, că au plecat cu o energie fantastică, și crezusem că-i exagerare. Dar eu am ajuns acolo obosită și fără energie (sunt rea de somn și 3 ore dormite fuseseră prea puțin) și am plecat ca o baterie full, zburdam. Este un loc extrem de frumos, întemeiat de călugări cistercieni, ei duceau o viață foarte austeră, de aceea mureau tineri și sunt îngropați peste tot pe sub domeniul abației, fără pietre funerare, practic mergi pe ei când pășești pe iarba pufoasă și îngrijită de acolo. Nu chiar pe ei, că sunt sub pământ, dar mi-a plăcut ideea, mi se pare duios. Eu, pasionată de rugăciune, când aud că au existat oameni care făcuseră un sens al vieții din muncă și rugăciune, mă bucur. Și rămânerea lor acolo, în pământ, e ca și cum ar menține energia bună a rugăciunii lor.

Orice român probabil că aude, măcar o dată, că după ce treci munții, e altă lume. Ce am observat eu în primul rând, după ce am trecut de munți? Veți râde, dar nu glumesc. Începând de la Cârța, de la abație, și până la ultima bodegă amărâtă la care am intrat în Richiș, toaletele lor sunt impecabile. Nu știu ce cred oamenii ăia când intră la un wc în București, de exemplu. De fapt nici nu vreau să mă gândesc ce cred. Eu, care detest din tot sufletul meu oamenii care folosesc baia murdar și, când merg la o toaletă, am grijă să nu las nimic murdar, mă declar fana transilvănenilor din acest motiv.

După abația Cârța (și toaleta lor ca de hotel de 3 stele), am mers către Sibiu, cu explicațiile ghidului pe drum, despre satele săsești. Sibiul, oraș pe care plănuiam din 2008 să-l văd (pe bune, am plănuit 12 ani, se vede că sunt balanță), frumos, cum mi l-am imaginat. Deja se apropia seara, călătorisem sute de kilometri, era foarte cald, ne topeam mergând pe străzi și asculând explicațiile ghidului despre fortificații, biserici și podul minciunilor. E un oraș elegant. Îmi imaginasem Piața Sfatului încă o dată pe cât este de fapt. La Sibiu mi-a plăcut tot. Mă rog, partea centrală pe care am văzut-o și hotelul prima-ntâi la care am stat. E singurul loc din care mi-am luat un magnet de frigider, de la un artist vârstnic care picta minunat. E ca un tablouaș minuscul și mă opresc să îl admir când trec pe lângă frigider. În Sibiu mi s-a întâmplat pentru prima oară ceva. A fost ciudat și foarte liniștitor. Aproape de fiecare dată când cineva îmi întâlnea privirea, avea o reacție de parcă revedea după mult timp un om drag. La început am crezut că unii mă confundă, dar deja erau prea mulți. Făceau niște ochi mari și îmi zâmbeau cu o bucurie, de îmi venea să-i întreb „Scuzați-mă, ne cunoaștem de undeva și nu-mi aduc aminte?” Din Sibiu am cea mai frumoasă poză din toată călătoria (dintre pozele cu mine), l-am rugat pe ghid să mă fotografieze pe o stradă micuță și îngustă, sunt atât de fericită, geometria din spatele meu e ca într-un desen, culorile pereților au o relație picturală cu cele ale hainelor mele, îmi va rămâne printre fotografiile foarte dragi. Mi-au plăcut mult ochii adormiți de pe acoperișurile lor. E ca și cum niște persoane foarte pașnice și blânde te privesc de peste tot. Și munții care se văd în zare, dau o mare frumusețe peisajului. Nu stau să cadă pe tine, ca la Brașov. Au niște flori sibienii la ferestre, wow, ce flori frumoase! Ce credeți că făceau în Sibiu țațele noastre de călătorie? Mergeam noi câte 2, câte 3, prin zona pietonală, lumea era în jurul nostru la mese, o grămadă de oameni, dar era destul de pașnică atmosfera. Și ele, tot uitându-se în stânga și-n dreapta, strigau: „Uite, dragă, cum e aici, ce lume liniștită, ce liniște, nu e ca la noi! Se vede că nu e ca la noi! Altfel de oameni, dragă! Oameni civilizați!” Corect, nu ca ele.

Seara ne-am cazat la unul dintre cele mai frumoase hoteluri la care am stat vreodată (nu că am stat la prea multe). Se numește Horeum, este pe centura Sibiului și vi-l recomand, dacă mergeți prin zonă. Super condiții. Am mâncat cina pe terasă (evident, căci…pandemie), s-a înserat, s-a înnoptat în peisajul ăla de poveste, și am mers și noi în camere. Am pățit și o chestie amuzantă. Ziua fusese foarte cald, mersesem foarte mult și, după ce am făcut duș și am rămas doar în lenjerie intimă și tricou, mi se făcuse cam frig, căci era geamul rabatat și se înserase. Și am pornit climatizarea pe cald. Am dat pe 28 de grade, am uitat-o așa, căci îmi era bine, am închis geamul, m-am culcat și m-am învelit cu pilota. O pilotă foarte călduroasă. M-am trezit pe la 2:00 sufocată și lac de apă. În rest, toate bune, am dormit buștean.

2 gânduri despre „Excursie 2020, ziua 1

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: