Excursie 2020, ziua 2

Înainte de-a detalia ziua 2, povestesc o fază de care uitasem la ziua 1. Eram la barajul Vidraru, făcusem poze, ne minunasem de locul ăla atât de frumos și am pornit toți, fiecare în ritmul lui, către microbuz, care ne aștepta ceva mai sus. Primul era ghidul, urmat îndeaproape pe țața 1 care simțea continuu nevoia să vorbească (să țipe, mai exact). A ajuns lângă ghid și țipa la el, cu o gestică stil greblă, că bărbații români sunt niște lași, că nu te poți baza pe ei și că dacă ar fi fost ea bărbat, ar fi făcut numai războaie, pentru că e vitează. Se apucase să-i spună fix unui bărbat că bărbații români sunt niște lași. El se prefăcea că n-o auzea, nu zicea nimic, nici n-are rost să-ți bați gura pentru așa ființe. Și am ajuns la microbuz, care ne aștepta. Pe măsură ce ajungeam, începusem să ne oprim. Doar ea, ignorând microbuzul, mergea singură mai departe și striga „Ah, ce războaie aș face eu, ce m-aș lupta, nu ca ăștia…” și tot dădea din mâini. S-a dus ghidul după ea, i-a pus mâinile pe umeri, a întors-o către microbuz și i-a zis „Aici, doamnăăă!” la care ea, cu un zâmbet naiv: „Ah, da, ia uite, eu treceam mai departe!” Marea războinică.

Ziua 2 a început, evident, cu micul dejun pe terasa restaurantului, cu minunata priveliște a munților în zare, cu aer răcoros și soare din belșug. Ce bună a fost cafeaua cu lapte, în mica ceașcă albă de la restaurantul sibienilor! V-am spus vreodată că mie, dacă îmi place mult la un hotel sau pensiune, îmi pare rău când plec? Eu sunt crescută prin camere de hotel, născută fiind în zonă litorală și cu familie lucrând verile în turism. N-aveau cu cine să mă lase și mă luau la serviciu. Prin nu știu câte camere de hotel am dormit sau m-am jucat, prin nu știu câte restaurante am mâncat, în vremea de glorie a litoralului românesc, anii ’80. De-asta îmi plac hotelurile și am plecat cu o senzație de părăsire sâmbătă dimineață de la Horeum. Am mers către biserica fortificată din Richiș. Nu era în program dar ghidul a zis că se merită să o vedem. Chiar s-a meritat. Locul e ca într-un film cu acțiune în 1600. Cred că era vreo 10:00 când am ajuns, ora mea preferată din zi, nici frig, nici cald, cer senin, soare blând, aer proaspăt, vegetație crescută sălbatic și spectaculos în jurul bisericii. O doamnă numită Ana ne-a întâmpinat foarte amabilă și ne-a făcut un tur al locului. Ce consideră ei că au diferit de alte biserici? Reprezentări ale unor personaje ce par a fi din mitologie, de exemplu Bacchus. Am făcut doar o fotografie la Richiș, dar am găsit aici un articol bun, cu multe fotografii din această biserică. Mi-a plăcut mult la toate bisericile vizitate că încă mai aveau cărți vechi de rugaciune sau diverse obiecte foarte vechi, totul așezat ca pentru slujbă. Și la Cârța, la abație, aveau cărți atât de vechi așezate pe bănci, încât aveai impresia că vor apărea oamenii din vremurile alea și va începe slujba. Când ceilalți excursioniști făceau ședințe foto pe acolo, eu mă aventuram peste drum, la bar, tirmisă de Ana. Oamenii de la bar mi-au înmânat cheia de la toaletă, căci asta căutasem. Toaletă de bar sătesc, dar super curată, chiuvete cu picior, oglinzi, gresie, faianță, despre ce vorbim aici, frate? Una dintre colege a vrut și ea să meargă dar când a intrat acolo, s-a speriat că e bar și a ieșit. Mă bucur că am avut de-a face cu diverși oameni și diverse condiții, pentru că n-am probleme că intru la barul sătesc, la buda din fundul curții, că interacționez cu oameni din casa de țigani, de gay, de pocăiți, la hotel de lux, orice. Cu cât te deschizi, mai mult, cu atât mai avantajos pentru tine în relație cu ceilalți.

A urmat Biertan, locul preferat din excursie. Mi-a plăcut cel mai mult. Biserica lor și peisajul din jur mi-au depășit imaginația în materie de frumusețe. Arhitectura bisericii și a fortificației, toate sistemele de apărare, ușa sacristiei lor, o operă de artă cu 19 puncte de închidere la broască, panorama văzută de pe deal, din curtea bisericii, vegetația de o frumusețe și o prospețime deosebite, toate fantastice. E un loc în care se merită să faci un sejur. Lângă biserică este osuarul. Toate osemintele preoților, cu tot cu pietre funerare, au fost mutate de către comuniști în osuar, pe motiv că nu ar fi igienic să stea în biserică. Ghidul ne-a spus inițial că ne va duce în sala unde sunt pietrele funerare ale preoților, nu osuarul, am mers toți acolo, era o cameră destul de mică, țața 2 s-a apucat să facă poze peste poze, pentru că ea asta făcea, fotografia tot, continuu, și apoi le și trimitea prietenelor ei, tot butona pe telefon. Nu știu ce a înțeles ea din tot ce a văzut, dacă chiar a văzut. Când am ieșit, l-a întrebat pe ghid unde sunt mormintele, dacă pietrele funerare sunt acolo. Ghidul i-a spus că tot acolo, că erau chiar sub picioarele noastre. Moaaamăăă, s-a activat vinovăția de bun creștin din țață, spunea pe un ton îngrozit: „E păcat să calci pe morminte, nu știți că e păcat? Vai, am călcat pe ei! Domnu Marian, da’ chiar nu știți că e păcat să calci pe morți?” Pentru că nimeni nu-i răspundea și ea o tot ținea așa, am zis eu pe un ton îngrozit, imitând-o „Mai bine nu mai intram! E păcat!” și a tăcut. La Biertan aș mai fi stat și e un loc unde m-aș întoarce.

Sighișoara. Dacă în locurile unde mai fusesem, câte ceva sau foarte mult se potrivea cu ce îmi imaginasem, acolo am fost complet surprinsă. Nici măcar un detaliu din Sighișoara nu semăna cu ce credeam eu că voi vedea. Nu a fost mai rău sau mai bine, doar altfel. Aceeași vreme minunată care a înfrumusețat toate locurile pe care le-am văzut, lume destul de puțină, o atmosferă foarte calmă, cetatea Sighișoara e ca un loc dintr-o poveste. Ceea ce mi-a rămas în minte de acolo sunt culorile, e un loc foarte colorat, mă duce cu gândul la orașele din turtă dulce (am văzut doar cetatea, nu și orașul). Oamenii erau foarte calmi și aveau așa un accent drăguț. M-am oprit la un stand cu bijuterii și mi-am cumpărat un mic pandantiv de porțelan pus pe un șnur de piele și atâta răbdare a avut vânzătoarea cu mine, inclusiv a desfăcut șnurul și mi-a explicat cum e îmbinat, ca să-l pot aranja dacă nu îmi va plăcea cum stă. Nimeni n-ar fi avut în București răbdarea asta cu mine. Ce-am mai făcut la Sighișoara? Un tur de cetate, am văzut locul unde s-a născut Țepeș și o statuie a lui, ne-a povestit ghidul vrute și nevrute, am murit de cald (cred că mai cald ca acolo nu-i mi-a fost nicăieri în cele 3 zile, era sufocant), am urcat în turnul cu ceas și a fost o fază de am simțit că intru în pământ. Ghidul nostru, cu tipica lui obrăznicie de sud, văzând că e coadă la turnul cu ceas, n-a vrut să stăm la coadă ca să nu pierdem timp din vizitarea cetății și a încercat să intervină la intrare ca să putem intra. Eram 9 oameni, căci n-au vrut toți să urce. Nu a reușit. Ca să nu stăm totuși la coada aia de vreo 30 de oameni (căci intrau doar câte 6), a mers la ultimii din coadă, care erau un cuplu, și i-a rugat să mintă la intrare că sunt din grupul nostru și că ne-au ținut rând. Mie mi s-a părut o fază de căcat, dar nu m-am băgat să fiu Gică contra. După turul cetății, am revenit la turn și ei 2 tocmai erau pe punctul să intre. Coada deja se mărea în spate. Ne-am alăturat lor și când să intrăm, exact cele care erau după noi, două femei cu niște copii, nu au fost de acord, pe bună dreptate, pentru că nu poți lăsa 2 oameni să țină rând pentru 9 și nu-ți convine să intre unii așa în fața ta, după ce tu ai stat la toată coada. Una dintre ele a intrat și a pus un braț în ușă, a zis că nu trece nimeni de ea și cealală intervenea și ea. După accent, vorbeau curent maghiara și, chiar dacă doar m-am uitat cum se desfășura toată cearta, am ținut cu ele, deși asta a însemnat să intrăm noi peste 5 minute. Nu i-a mers mârlanului nostru sudist cu cele două femei. Nu toată țara asta e de șmecheri care învârt chestii și fraieri care își iau țeapă. Iar ăia 2 turiști au fost niște naivi că s-au băgat să țină rând unui grup. În turn era tare frumos, de fapt e un muzeu în interior iar sus ai o priveliște deosebită. Mi-a plăcut mult să văd orașul de acolo, de sus, am făcut și poze, dar nu redau nici pe sfert din frumusețea pe care o vezi cu ochii. Când am coborât de la cetate, abia așteptam să ajung la microbuz, mă topeam pe drum. Am pornit apoi către cea mai nașpetă parte a excursiei noastre, un loc pe care nu vi-l recomand, cu căldură.

Viscri. De ce a trebuit să facem o oprire în acel sătuc? Pentru că, oh, Doamne, acolo are o casă prințul Charles. Cred că e nr. 163, dacă nu mă înșel, cert e că toată lumea s-a apucat să facă poze în fața casei, mă uitam la ei cum se moțau și se aranjau în fața porții. În Viscri doar ne-am plimbat un pic, unii dintre noi, cât alții erau lipiți de celebra casă. Erau balegă și căcăreze peste tot, imposibil de ocolit, căldura scotea din ele un miros oribil. Un domn din grup ne-a cules pere dintr-un pom la umba căruia am stat pe niște pietre. Un sat banal pe care îl puteam ocoli fără probleme. Când și-a făcut Dumnezeu milă de mine, s-a adunat gașca și am plecat spre Brașov.

La Brașov eram atât de obosită, că deja nu-mi mai trebuia nimic. Simțeam că nu mai vreau nicio biserică, nimic, doar să mă odihnesc. Dar am fost la Biserica Neagră. E deosebită, cred că una dintre cele mai frumoase din cele văzute în acest circuit. Dar nu înțeleg de ce trebuia să facă talmeș balmeșul ăla de stiluri, peste arhitectura atât de sobră și elegantă, aducând covoarele musulmane de rugăciune. Zici că-i talcioc în care sunt expuse covoare. Mi se pare o bătaie de joc. Poate se gândește cineva într-o zi să expună covoarele alea într-un muzeu și să lase biserica în sobrietatea ei. Am mai fost apoi repede repejor prin oraș, ne-a arătat ghidul și strada sforii, eu vedeam muntele care ziceai că vine peste noi și nu-mi mai trebuia nimic, iar n-aveam aer, iar vroiam cer, tot cu ale mele. Cred că oamenii de la munte, când merg la relief jos, au mereu senzația că le lipsește ceva, simt lipsa unei entități uriașe care era mereu lângă ei. În Piața Sfatului am mers doar ca să caut un bancomat pentru că îmi trebuia cash, era un moment în care se spărsese gașca și eu am ales să fiu printre cei care și-au făcut vreo 40 de minute program de voie. După turul de centru, urma surpriza neplăcută a zilei. Hotelul. Dacă mergeți la Brașov, să evitați hotelul Stop. Dacă n-ar fi fost pensiunea Casa del sol de la Mangalia, unde am zis că mor sufocată în miros de mucegai, hotelul ăsta ar fi fost pe primul loc la locurile horror în care am stat. Dar din cauza acelei pensiuni infecte, hotelul Stop al brașovenilor e pe locul 2. Mochetă pătată și uzată, zugraveală murdară, tapițeria ruptă și găurită pe scaun, un miros chimic de parfum de ultimul grad (n-am descoperit sursa mirosului, dar m-a terorizat), jaluzea din hârtie, mototolită și găurită. Am cinat acolo, niște ospătari vai de capul lor, ghidul s-a certat cu unul dintre ei. Cât am mâncat pe terasă, vreo 5 copii au fugit prin jurul nostru și au urlat continuu, abia aștepam dimineața ca să plecăm. Măcar de dormit am dormit bine, cu toate că hotelul are și benzinărie și fereastra mea era exact pe benzinărie unde tot veneau mașini.

%d blogeri au apreciat: