Excursie 2020, ziua 3

În hotelul jalnic cu benzinărie m-am trezit pe la 6:00 pentru că deja traficul era mare. La micul dejun au avut mâncare bună, măcar asta pot spune pozitiv. Tot la micul dejun am servit cu bomboane pentru că era Sfântul Alexandru, ziua mea de nume, o zi care mi-e foarte dragă, deși nu e tratată cu aceeași importanță ca zilele altor sfinți. Totuși, suntem mulți Alexandri și Alexandre. M-am bucurat foarte tare când colegii mei de excursie îmi făceau urări luând grațios bomboanele din cutie. La 8:45 am avut plecarea către Prejmer ca să vizităm o biserică fortificată, evident. Foarte curat la Prejmer, liniște și aer proaspăt. Eu nu am stat prea mult la biserică pentru că nu mă simțeam bine, erau de urcat pe acolo diverse scări de lemn cu trepte înguste, mă durea capul și aveam o senzație de amețeală, nu vroiam să cad în cap de pe scară, am preferat să ies și am așteptat colegii la microbuz, bucurându-mă de liniștea acelei dimineți și dând mesaje și telefoane Alexandrilor mei. S-au adunat apoi colegii întrebându-mă dacă îmi e bine, luasem o pastilă și începeam să-mi mai revin, ne-am îmbarcat și a urmat Bran.

Un bilet de intrare la castelul Bran costă 45 de lei. 45 de lei, frate! Dar, na, sunt eu obișnuită cu muzeele din București unde scap cu 5, 10 lei. Mi-a plăcut castelul, nu are nici în clin, nici în mânecă cu Dracula, dar afli multe despre familia regală și că acolo era una dintre reședințele preferate ale Reginei Maria. Priveliștea e frumoasă, exponatele sunt deosebite, castelule foarte curat și bine întreținut, din păcate este foarte aglomerat (sau, cel puțin, așa am prins noi), te îngrămădești cu mulți oameni ca să apuci să vezi ceva și să ai acces pe scările alea înguste și claustrofobe. Ne-a povestit ghidul de ce a ajuns să fie castelul lui Dracula. Se pare că Vlad Țepeș n-a călcat niciodată pe acolo dar, odată cu expansiunea legendei lui Dracula și a numărului mare de vizitatori care îi veneau pe urme, trebuia gândită o strategie de marketing și, cum alte castele sau cetăți erau greu accesibile, au ales Bran. De aceea au și încropit două săli cu vampiri, strigoi, pânze de păianjen, sânge și alte chestii de speriat copiii, pentru că altfel nu exista vreo urmă de Dracula pe acolo iar oamenii pentru asta veneau. Nu am fost în expoziția de instrumente de tortură (alți bani în plus) pentru că ne-a asigurat ghidul că nu e mare chestie și eu, de exemplu, nu țineam neapărat să văd instrumente de tortură. Prefer să văd ceva care ajută oamenii, nu care îi chinuie și omoară. La poalele castelului sunt grămezi de tarabe cu suveniruri. Eu aș fi luat la oha vreun kitsch cu Dracula, să mă amuz, dar ghidul ne-a fugărit într-un asemenea hal, că nimeni nu s-a putut opri aclo. Era disperat la gândul că sunt hoți și că vom rămâne fără bani sau telefoane. Oricum, în toată călătoria asta a trebuit să facem ce a vrut el, de-asta s-au și certat cu el unii dintre colegi, pentru că era de-a dreptul despotic în unele momente și ne trata ca pe niște copii care nu trebuia să aibă voință proprie. Ne-a zis pe drum de multe ori că el urăște țiganii, că vrea să moară țiganii, că vin hoți din satele cu țigani în toate zonele turistice și fură, avea o ură și o silă de care chiar nu aveam nevoie în concediu. Ce-ar fi să ne păstrăm pentru noi antipatiile dacă lucrăm în prestări servicii? Avea glume cu femei, niște gherțoieli ieftine, ziceai că eram în excursie cu vecinul care stă cu berea pe scări la non stop. La Bran deja ne luase o mare foame și nu vroia nimeni să mai facem ca-n ziua 2 când am mâncat doar prânzul și cina, deci a trebuit să mâncăm. Am decis de comun acord că vom ocoli cetatea Râșnov, deși era în program, pentru că n-am mai fi avut apoi timp de Peleș și am mers la un restaurant foarte frumos, îmi pare rău că nu mai știu cum se numea. Era pe munte, într-un decor de vis. Mâncare bună, servire cât de cât ok. Am observat ceva în toată călătoria asta. Oricât de diferit ar fi peisajul, oricât de diferiți ar fi oamenii, ospătarii sunt la fel peste tot. Același tip de cocalari ne-au întâmpinat și luat peste picior și la Bâlea Lac, și la Sibiu și la Râșnov. Ziceai că sunt făcuți de-o mamă cu ăștia din București și ăia din Constanța. Ospătarii sunt o specie deosebită.

În drum spre Peleș, făcea spume ghidul nostru că era ambuteiaj și nu mai ajungem la timp. Am făcut mult, în coloană, în blocaje, dar eu am fost convinsă că reușim să-l vizităm. Am intrat printre ultimii, dar am intrat. Nu știam mai nimic despre acest castel, este unul dintre cele mai luxoase locuri pe care le-am văzut, dar mi s-a părut foarte încărcat și întunecos. Poate nu sunteți de acord cu mine, dar am o anumită părere referitor la faptul că unii stau în palate cu 100 de camere, alții la cocioabă. Nu suport inegalitățile sociale și nu pot înțelege cum se simțeau unii confortabil în așa loc, când știau că alții poate nu aveau ce mânca. Nu sunt nici pro nici anti regalitate, doar mă întristează să știu că și azi, cei care ne conduc au vieți de lux, în timp ce unii văd o prăjitură în vitrină și nu au bani s-o cumpere sau nu au bani pentru medicamente. Cât va fi lumea lume, vor fi bogați cărora nu le va păsa de oamenii simpli, și oameni simpli care vor suferi. N-au fost mai buni comuniștii decât cei cu palate. De ce? Pentru că au pornit de la „să fim egali, să trăim toți la fel, tovarăși!” și au ajuns tot la palate și inegalitate socială. Puterea deformează oamenii și le ia simțul măsurii. După ce am făcut poze la castel, am pornit spre casă. Din ce am văzut din microbuz, plecând spre București, Sinaia este de o mare frumusețe.

Am crezut că va dura enooorm să ajungem la București, toată lumea era îngrozită că e blocaj dar mi s-a părut că am parcurs ușor drumul. Mă gândeam pe drum la casa mea, la așternuturile mele primitoare și la cum voi dormi eu buștean în ele. Văzusem multe locuri noi, unele mai frumoase ca altele dar, încă de la Sibiu, mă gândisem că și la București e frumos, că e un oraș cu multe locuri care merită văzute. Parcurile, zona Pieței Revoluției, Cotroceniul, Kiseleff, sunt multe locuri frumoase și în București iar orașul e blamat pe nedrept. Aici problema o reprezintă oamenii, pentru că mulți dintre ei au un nivel foarte jos de educație, fiind veniți din zone precare și e foarte neplăcut să interacționezi cu așa oameni. Dar orașul în sine nu merită pus în coada listei. Cu gândul ăsta de împăcare mă întorceam spre casă. La Posada, în blocaj rutier, am făcut niște poze cu peisajul ăla superb, eram foarte relaxată. Când se apropia seara, am intrat în București. Clădirile de birouri din Băneasa m-au făcut să am senzația de întoarcere la locul meu, au fost primele pe care le-am recunoscut. Când am trecut pe pod la Grozăvești, soarele apunea frumos pe Dâmbovița și am văzut zona în care lucrez, unul dintre locurile care îmi dau siguranță în orașul ăsta. Mi-am amintit brusc și toate aspectele negative, ceea ce mă deranjează în București, le-am simțit urmărindu-mă și îngreunându-mă tot mai tare în drumul spre casă, singurătatea într-un oraș cu multă lipsă de empatie și de educație, mizeria din energia și atitudinea oamenilor, erau niște gânduri triste, dar m-am adunat pentru că aveam de scris un articol și scrisul m-a relaxat.

%d blogeri au apreciat: