Un an de dor

Fac bagaje. Mâine plec la Mangalia. N-am mai fost din septembrie 2019 și mă întreb cât de schimbat îmi găsesc orașul. Aș vrea să mă bucur, să fie o bucurie totală că mă întorc, dar e un amestec de emoții. E nerăbdare, pentru că mi-a fost un dor uriaș de marea mea. E teamă, pentru că dacă mă voi simți la întoarcerea în București ca la întoarcerea de la munte, nu știu de unde voi avea putere să gestionez tot răul ăla. E deznădejde, pentru că știu cât de rău se simte mama și o voi revedea. E tristețe, pentru că an de an simt că mă întorc la Mangalia tot mai neîmplinită. Mă voi plimba pe plajă și voi da iar ochii cu fata pe care am adus-o în București ca să fie nefericită. Cum voi face față la toate astea? Iar mă simt o nerecunoscătoare. E 2020, eu am serviciu, față de cei care nu mai au. Eu am concediu, față de cei care muncesc în sclavie, pentru că încă sunt pe lume și ei. Eu am fost la munte, în câteva locuri minunate, mă voi duce la mare iar unii n-au văzut marea sau muntele vreodată. Eu am o casă, alții stau toată viața cu chirie. Sunt un om întreg și sănătos. În condițiile astea, nefericirea pe care o simt, mă scoate din sărite. E inacceptabilă. 2011 e un an pe care mi-l amintesc ca fiind un an fericit, am trăit multe momente minunate atunci. Stăteam cu chirie în Pantelimon, munceam pe 1000 de lei pe lună, îmi drămuiam banii pentru mâncare și utilități, în vara aia am strâns cu greu bani să achit drumul până la Mangalia, dar eram fericită. Nu-i un paradox? Dragii mei, habar n-am care e rețeta fericirii dar bucurați-vă maxim de fiecare moment bun pentru că e prețios! Ce aveam în 2011 în plus decât acum? Timp. Aveam 28 de ani. Iubirea, prietenii, timpul și sănătatea nu se cumpără. Cele mai prețioase lucruri.

Îmi amintesc ultimul moment în care am văzut marea anul trecut. Era dimineață, vreo 10:00, făcusem bagajele, pensiunea era chiar la vreo 2 minute de mare. Înainte de-a pleca, am mai mers câteva minute pe faleză. Era un soare minunat. Marea era numai lumină, mă uitam la ea și n-aș mai fi plecat. Ca niciodată, am avut brusc un gând oribil: „Dacă se întâmplă ceva și cine știe când o revăd?” Mi s-a părut o prostie de gând dar mă cuprinsese total, era o neliniște imensă, îmi venea să plâng de groază. Îmi spuneam că n-are cum, că voi reveni în 2020 în aprilie, așa cum îmi propusesem, că pot oricând s-o revăd. Dar teama era tot acolo, că se poate întâmpla ceva și dorul meu de mare va fi uriaș până mă voi întoarce. Atât de tare m-a răscolit presimțirea aia, că nu mi-am revenit până în București. Ce făceam în aprilie în loc să fiu cu marea mea? Stăteam închisă în casă pentru că ne conduc niște incompetenți. Pare ireal că o voi revedea mâine. 6 zile. Și iar, iar, ca întotdeauna, va veni momentul să plec și să-mi dau seama cât aș mai sta. Dar cum va fi când o voi vedea pentru ultima oară și nici măcar nu voi ști? Mai bine că nu voi ști. Nu știu de ce mulți își pun problema că vor muri. Îi îngrozește gândul că moartea îi va separa de tot și toate, de exemplu cum ar fi să mă tem eu că nu voi mai vedea marea. Dar e o temere inutilă. Când ești mort, nu ai cum să-ți mai dai seama ce pierzi. Cei care îmi vor supraviețui poate se vor gândi: „Uite, ce frumoasă e marea azi, Alexandra n-o mai vede.” dar va fi regretul lor, nu al meu. Mortului n-are cum să-i mai pară rău. De-asta eu nu mă tem de moarte. Nimicul nu are cum să fie rău. E nicicum. Nu-mi pun problema de ceea ce nu voi mai vedea atunci, ci mă bucur de ceea ce văd acum. Rău nu e după ce mori, ci dacă ai timp să regreți, înainte să mori. De-asta v-am tot spus și vă spun: nu vă irosiți viețile pentru că va veni un moment în care să vă uitați în urmă și să nu mai puteți schimba ce ați lăsat să meargă prost. Pentru mine, anii petrecuți cu marea mea sunt amintiri minunate și privesc cu drag în urmă, la ei. De-asta mă îngrijorează nefericirea și neîmplinirea pe care le simt uneori în București pentru că dacă simt că ceva merge prost și las așa, va fi regretul meu dinainte de moarte. Nu construim frumosul momentului de acum doar pentr a-l trăi în prezent ci pentru că, atunci când tragem linie, amintirile frumoase contează cel mai mult. Cum am trăit? Nu unde, nu cu cine, nu cu ce. Am fost fericiți și mulțumiți cu viața noastră? Vorbesc uneori cu o prietenă despre doliu și remarcasem că eu, la absolut toate decesele pe care le-am avut printre rude și prieteni în ăștia 37 de ani, am simțit durerea despărțirii maxim o săptămână. Eu nu știu ce-i aia doliu o lună, un an, habar nu am. În primele două zile plâng de-mi sar capacele, apoi e tristețe, după care rămâne un singur lucru: bucuria că am cunoscut acel om. Toată tristețea e măturată de amintirile frumoase cu acel om. Nu mai e, asta e rău. Dar cât de rău ar fi fost să nu fi fost deloc? Că a murit, nu-i bine. Dar dacă nu se năștea? De-asta pentru mine e mai important că a fost, decât că nu mai este. Eu mereu mă axez pe viață, nu pe moarte. Să zicem că m-aș mărita cu un bărbat care m-ar face foarte fericită. Peste vreo 20 de ani de căsnicie el ar muri. Ar fi groaznic să-l știu în pământ, decât să nu mai fie lângă mine. Dar dacă el n-ar fi fost sau nu ne-am fi cunoscut, aș fi avut eu 20 de ani de bucurie în viață? Nu. Mereu să fim cu drag de viață, cum se duce floarea-soarelui după lumină. Pe mine m-a ajutat mult să fiu prezentă în copilărie la multe înmormântări. Mergeam în copilărie cu străbunica și vărul pe la toți morții din satul lor, mâncam cornulețe și beam suc lângă sicriele la toți vecinii, se descompuneau lângă noi de-alde nea Gheorghe și țața Floarea iar și iar. Asta m-a făcut să privesc moartea cu o naturalețe pe care îmi pare rău că n-o pot împrumuta și să văd viața ca pe tot ce merită luat în seamă. De-asta mă oftic pe mine, că sunt aș amărâtă zilele astea și irosesc zile din viața mea, pe care Dumnezeu mi le-a dat ca să fiu fericită. Nu știu cum pot trăi senzația asta de gol, în locul entuziasmului că mâine voi fi cu picioarele pe nisip. Recunosc, mă tem că, după moartea ultimilor membri care mi-au rămas din familie, voi merge la Mangalia ca om singur pe lume. Nimeni nu mă va mai aștepta acolo. Asta trăiesc mulți din generația mea pentru că nu ne-am lăsat duși de val sau de gura lumii, am raționat și n-am făcut copii. Gândul că mă voi întoarce într-o zi la marea mea, bătrână și singură, e greutatea care mi-e legată de suflet. Nu vreau să mă întorc cu un suflet greu în locul pe care-l iubesc cel mai mult în lumea asta.

%d blogeri au apreciat: