Întoarcerea acasă

Back to Bucharest, de luni bag mare, după după 18 zile de concediu. Am revenit azi în căsuța mea, satanele urlă pe afară, totul neschimbat după 6 zile în care am lipsit. N-a mai apucat să-mi pară nici rău, nici bine că mă întorc în București, nici să am rău de mișcare sau de altceva, pentru că am dormit tot drumul, bine că m-am trezit în București și am apucat să cobor la Unirii, ca să nu mă ducă microbuzul până la gară. Dormeam cu capul sprijinit pe centura de siguranță și mă simțeam ca agățată pe o sârmă de rufe (mereu port centură pentru că am avut în 2014 un accident ușor, stăteam în dreapta șoferului și, când am simțit atunci cât de bine m-a ținut centura și n-am ajuns în parbriz, îi sunt fidelă pe viață).

Cum a fost la Mangalia? Cu bune și cu rele. O vreme perfectă, vreme de august în septembrie. Marea frumoasă și caldă, n-aș mai fi ieșit din ea, niște răsărituri minunate și toată energia aia care mă readuce la viață chiar și în cele mai grele momente. În primele două zile nu prea am fost în apele mele, venisem din București cam supărată, mama și bunica mea se simțeau mai rău iar asta m-a întristat, de pensiune nu am fost mulțumită încă din prima zi, simțeam că abia așteptam să mă întorc în București dar în a treia zi, când am intrat în mare, tot răul s-a dus instant și am devenit cel mai fericit om. M-am plimbat prin locurile copilăriei mele, pe la școală, pe la tarabele de la stadion, prin Saturn, la Limanu, am revăzut oameni de care mă leagă amintiri minunate, am primit de la ei multe daruri, a fost o vizită plină de emoții.

Una dintre surprizele frumoase ale acestui concediu a fost cum am rămas o noapte în Limanu fără să vreau. Țineți minte că scriam prin aprilie despre Clement, băiatul de care m-am îndrăgostit prima oară? Am fost foarte curioasă dacă mai știe ceva de el Flori, doamna care i-a găzduit familia și am mers într-o seară la Limanu. Microbuzele nu respectau orarul afișat pe internet, s-au retras cu o oră mai devreme spre Mangalia și nu aveam cu ce să mă întorc. Era ora 20:00, eram în vizită la niște rude vecine cu Flori, nu-i mai văzusem de vreo 17 ani și depănam cu ei amintiri, au chemat-o și pe ea și am întrebat-o ce mai fac francezii. Nu mai știe nimic de ei de câțiva ani, dar ultima oară când au vorbit erau bine iar băieții sunt toți doctori. Deci Clement, prima mea dragoste de la 10 ani, e medic acum. A fost foarte plăcut să stăm de vorbă după atâția ani, să revăd satul, să revăd oamenii. Neavând cu ce reveni la Mangalia, m-a oprit mătușa la ei. Nu mai dormisem în casa lor de când aveam vreo 9 ani și a fost chiar surprinzător. Aerul ăla de la Limanu, același ca-n copilăria mea, stelele care acopereau noaptea totul, pentru că în sat nu e iluminat public, modul cum părea să cadă pătura cu mii de stele până după gardul unchiului, acoperind totul deasupra noastră, smochinii din curte, greierii care au cântat toată noaptea, răcoarea, liniștea și și seninul nopții, au fost marea bucurie a vizitei mele în locurile copilăriei. Mi-a cules mătușa un pungoi de smochine, le-am mâncat ca fugită de-acasă, dimineața am mâncat micul dejun cu ei, ca atunci când eram copil. A fost o emoție uriașă să revăd locul ăla, la fel de frumos ca atunci când aveam 5, 10 ani. Când îmi amintesc sau revăd anumite momente și locuri, îmi dau seama că am fost binecuvântată prin experiențele trăite.

Au fost și lucruri care m-au deranjat și pentru care eu, omenește, nu vă recomand Mangalia și tot litoralul românesc, de fapt. Mangalia este numai praf pentru că se refac trotuarele și totul e un haos. Modul în care se pun pavelele este o bătaie de joc, cred că se lucrează cu analfabeți, că oamenii ăia clar nu au cum să știe o meserie. Tot digul până la far este spart, îți rupi picioarele pe acolo de ani de zile, nimic nu se repară, e sub orice critică asfaltul, e culmea nesimțirii față de turiști, pentru că toți mergem la farul genovez, e simbolul Mangaliei. Pe plajă, niște salvamari de un grobianism cum n-am mai văzut. Le vorbeau urât turiștilor, o femeie avea un copil mic care tot plângea și era aproape de locul unde stăteau ei și cum începea să plângă copilul, ei începeau să fluiere (și știți până unde se aude un fluier de salvamar), ziceau „Morții mă-tii de copil!” deși femeia era aproape de ei(!). Apoi, alt an, altă dezamăgire cu spațiul de cazare. S-o luăm pe rând. În 2015 am stat la pensiunea Oituz, a fost ok, chiar am fost mulțumită. În 2017 am revenit acolo ca să pățesc una dintre cele mai mizerabile chestii. Camerista urla pe hol că în pensiune sunt cazate niște panarame de oameni. La 7 dimineața m-a trezit bătând în ușă ca o dementă și, când i-am deschis, a spus că vrea să pună sac menajer la gunoi. I-am zis să mi-l lase că-l schimb eu, mi-a înfipt sacul în mână cu silă și a plecat. La plecare, i-am predat ei cheia și mi-a smuls-o din mână fără să-mi răspundă măcar la salut. Oare era conștientă de faptul că dacă eu nu m-aș fi cazat acolo, ea nu ar fi avut salariu? Era clar că nu voi mai reveni acolo. În 2018 am stat la pensiunea Casa del sol. Am zis că mor sufocată, că mă ia salvarea, sincer vă spun. Totul, de la lenjerie, mobilă, până la pahare și prosoape, mirosea a mucegai într-un mod de mă trezeam noaptea și deschideam geamul, pentru că nu mai puteam respira. A fost groaznic. Nu știu cum au putut închiria camere în mirosul ăla. În 2019 am stat la o vilă de pe strada Eminescu, a fost cât de cât ok, eram singura turistă din pensiune, pentru că am fost după jumatea lui septembrie, dar m-au cazat în singura cameră la care se bloca ușa, am rămas blocată în cameră încă din prima seară, am descuiat cu greu, cu îndrumările proprietarei care era în hol, și mi-a zis să nu mai încui ușa(!) tot restul sejurului, cea ce am și făcut. Aveau pe hol o chicinetă cu un recipient gol de detergent de vase și un burete de vase mucegăit. A trebuit să merg la chicineta de pe alt etaj ca să găsesc burete. Dar acolo eram aproape de mare, noaptea stăteam pe terasă și ascultam, pentru că am prins zile cu furtună pe mare. Era minunat. Anul ăsta, altă dezamăgire, cu suma cea mai mare pe care am plătit-o pe noapte până acum. Am căutat din iulie cazare dintre zecile de particulari care oferă camere la Mangalia și am ales casa Adrian de pe strada Crinului. Domnul Adrian locuiește cu mama și soția lui, a fost amabil, nimic de zis, m-a și dus până la plajă cu mașina în prima seară, pentru că ei stau departe de plajă și deja era târziu când plecam eu către mare. Au un cățel fox terrier cu care m-am drăgălășit maxim, așa câine iubitor și prietenos rar am văzut. M-au și invitat să beau cu ei must, vin, m-au servit cu salată de vinete, au fost amabili, dar eu închiriasem acolo o garsonieră care în principiu avea și bucătărie, dar ceea ce se putea numi bucătărie era un soi de glumă. Frigiderul era atât de zgomotos, încât noaptea trebuia să-l scot din priză și a fost o reală problemă cu mâncarea și, deși eram și aici singura clientă din pensiune și am spus de problema asta, nu mi s-a putut face loc la un alt frigider pentru cele 2, 3 produse pe care le aveam. Mi-au spus că nu e un frigider zgomotos (adică eram cam fițoasă, că am am zis ceva de frigiderul lor). A trebuit să cer un burete de vase și detergent și mi s-a adus un recipient care avea pe fund un amestec de apă cu detergent. Mangalioții au o problemă cu detergenții de vase, se pare. Despre dotările din bucătărie mai bine nu mai zic nimic. Aveau o butelie de gaz la care era racordată centrala și aragazul (ruginit) cu un ochi din bucătărie. De fiecare dată când deschideam butelia de gaz, mirosea a mercaptan de trebuia să deschid geamul, ca să mă asigur că nu sar în aer. Nici nu le-am mai spus despre asta, pentru că aș fi avut același rezultat ca și cu frigiderul. Făceam duș cu speranța că nu va exploda casa. Peste asta, mama domnului Adrian avea impresia că poate intra în camera mea cum dorește. Pentru că aveam încredere în bunul lor simț, nu încuiam ușa, pentru că mai ieșeam pe terasă. M-am pomenit cu ea în cameră. Bine că eram în baie, că m-ar fi surprins în lenjerie intimă. Logic că am început să-mi încui ușa și a venit și a început să bată și să apese pe clanță ca la sfârșitul lumii, văzând că e încuiat. La urma urmei era casa ei, ce conta că eu am plătit niște bani ca să am intimitate? Astăzi, la plecare, m-a condus domnul Adrian și a preluat cheia, soția lui nu era acasă și i-am dat un mesaj când am ajuns în București, cu urări de bine, pentru că nu am văzut-o la plecare, i-am scris ce mi-a plăcut la ei și i-am spus că am și un feedback negativ, referitor la gesturile soacrei ei. Așa cum ați văzut voi răspuns, am văzut și eu. La urma urmei, ce mai conta? Au luat niște bani de la mine și n-o să mă mai vadă vreodată. Sunt crescută pe litoral, prin hoteluri, știu ce părere au hotelierii despre turiști, știu ce spun despre turiști și vă dau un sfat omenesc: nu mergeți în România pe litoral. Eu merg la Mangalia pentru că e orașul meu, pentru că mi-e dor de locul în care m-am născut, dar altfel n-aș călca pe litoral în țara asta. Trăiesc din banii voștri, dar pentru ei sunteți zero barat, vă consideră niște fraieri, niște proști, se comportă de parcă vă fac un privilegiu că stați la ei, deși nu au absolut niciun merit, ci doar norocul că s-au născut lângă mare. Evident că și anul viitor voi căuta o pensiune și cine știe peste ce mai dau?

Am găsit Mangalia în plină campanie electorală și nu vă pot spune cât de implicați sunt mangalioții în campanie. E surprinzător. Candidații și echipele lor umblă toată ziua pe străzi și pe la uși, din om în om. Sunt afișe și bannere la ferestre, la magazine, au mangalioții la poza de profil de fb ce candidat susțin, e politică totală acolo, frate. Noi la București suntem niște habarniști pe lângă ei. A crescut mult Mangalia dar nu-ți dai seama decât dacă îl vezi rar, ca mine. Toată zona aia a crescut. Limanu s-a umplut de case până spre Mangalia, oamenii au tot progresat, e mai curat, casele mai frumoase, e o atmosferă mai relaxată și mai plăcută ca-n București. Dar, din păcate, găsesc oamenii la fel de cârcotași și de nemulțumiți ca la București. Nimeni nu spune ceva pozitiv, deși sunt atâtea lucruri frumoase. Am găsit un soi de molimă de oboseală și descurajare, ca niciodată când am fost la Mangalia, și mi-am dat seama cât de mult au fost oamenii afectați psihic de cele 2 luni de izolare. Toți am fost afectați psihic mult mai mult decât ne-am imaginat. Ne-au făcut foarte mult rău cu închisul în case și așa am aflat câți bani dau politicienii pe sănătatea noastră psihică. Nici 2 bani. Trebuie să trăim, ca să fim în continuare niște roboți pentru ei, fără să conteze care este de fapt calitatea vieții noastre. Eu nici acum nu pot accepta faptul că mi-am pierdut libertatea de mișcare și urăsc tot ceea ce s-a întâmplat în aprilie și mai.

Ca niciodată, mi-a fost dor de București, am simțit un echilibru între bucuria de a revedea Mangalia și a mă întoarce în București. Nu mi-aș fi imaginat că a nu mai locui cu chirie și a-mi lua o casă, va produce o schimbare atât de profundă în modul cum mă raportez la București. M-am bucurat când m-am întors în căsuța mea, am deschis ferestrele ca să aerisesc, am pus rufele la spălat, mi-am făcut ceva de mâncare, eram atât de…acasă, încât zilele petrecute la Mangalia au fost regăsirea unui loc căruia în mod clar i-am aparținut dar îi aparțin tot mai puțin și când merg acolo, e doar întoarcerea la amintiri prețioase ca într-o cameră secretă pe care o deschizi uneori doar pentru acele amintiri.

Fotografie făcută când așteptam să răsară soarele, în prima dimineață la Mangalia:

%d blogeri au apreciat: