Ceasul rău, pisica neagră

În zilele viitoare veți vedea destul de multe articole pe aici, iar am timp de scris. Este a treia oară când, după concediul de odihnă mă accidentez și trebuie să stau în casă iar de data asta e the hardest ever. N-am cuvinte să-i mulțumesc Lui Dumnezeu că acum sunt acasă și nu la spital.

Eu, de când mă știu, sunt un titirez, modul meu e zburdat de colo-colo, am fost mereu micuță, slim, acum mă vezi aici, acum mă vezi dincolo. Din cauza asta, 80% dintre problemele mele de sănătate au fost accidente la picioare pentru că te lovești/ împiedici/cazi dacă te miști cu viteza luminii. Când eram copil, cădeam și mă ridicam, n-aveam nimic. Pe măsură ce timpul a trecut, am început să ajung la spital. În 2011, tot după un concediu de odihnă, exact în ultima zi, am fugit din dormitor în hol să văd cât mai are mașina de spălat din program, am alunecat pe un covoraș din hol, m-am lovit la față într-un colț de perete, mi s-a oprit în prag piciorul, unghia de la un dege mare s-a rupt din rădăcină și peste o oră eram la Floreasca și îmi scoteau unghia. Două săptămâni nu am avut voie să merg. Marea mea pasiune este fugitul când cobor scări. Am o viteză de întrec pe toată lumea la metrou. Cu 47 de kile ale mele mă duc ca săgeata. Azi, însă, a fost ultima mea zi din acest sport de fugit pe scări.

Am plecat la serviciu pe la 8:25. Când eram aproape de metrou, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul acasă. Era a doua oră când îl uitam acasă, de 16 ani de când am telefon mobil. Mi-am zis că n-are rost să mă întorc, aveam la serviciu telefonul de servicu și mă descurcam cu el. Aveam cu mine perna de scaun pe care o spălasem și o duceam curată la birou, o duceam în mână, că e măricică și nu aveam chef să o pun în sacoșă. Am pornit de la Păcii spre Eroilor unde urma să schimb către Dristor 2. La Eroilor, toată lumea care schimbă, bagă viteză să nu piardă legătura. Eu, plină de energie, gata de fuga mea maximă, m-am avântat pe scări, să cobor pe peron. La jumatea scării, în plină fugă, piciorul drept mi-a alunecat pentru că aveam talpa flexibilă la balerin. În toată viteza aia, cum sunt eu mică și cu oase fine, am zburat pe deasupra treptelor, fără să îmi poată atenua ceva căderea, și m-am oprit la baza scărilor, cu brațele încrucișate pe față, pe treapta de jos, perna și rucsacul ajunseseră sub piept și tot restul corpului lovit la liber în restul treptelor de mai sus. Știți cum e când simți cum te trage forța gravitațională și apoi se lovesc organele de cutia toracică, când lovești pământul? E oribil. Dacă luam treapta în plină figură fără să am antebrațele pe față, era nasol. În afară de cap, mi-au radiografiat la spital tot, pentru că tot era lovit. Am luat o treaptă în antebrațe, una în metatarsiene, una în genunchi, una în șold, una în coaste pe dreapta. Durerea de șold drept și de metatarsiene m-a paralizat instant, n-am putut să mă ridic. M-au ridicat niște oameni, m-am pus pe scaune. O femeie tot zicea să cheme salvarea, într-un minut au dispărut toți, cu excepția unui domn care a rămas cu mine. Când am simțit cât de groaznice erau durerile, i-am zis să cheme salvarea. Nu aveam telefonul la mine și singurul număr pe care îl știam era cel de la Mangalia, de acasă. După ce a chemat salvarea, mi-a dat telefonul, am sunat acasă, am rugat-o pe mama să facă o schemă, să o sune pe cea mai bună prietenă a mea care să anunțe la serviciu că nu ajung. Cei de la Smurd au ajuns foarte repede dar au durat enorm formalitățile, hârtii și hârtirăraie, procese verbale, au venit și polițiștii de la metrou să ia și ei 1000 de date, m-au pus să semnez, etc. M-au palpat, mi-au zis că am probabil niște fracturi, m-au urcat la salvare și mi-a spus unul dintre ei, pe un ton amărât și îngrijorat, că trebuie să îmi pună guler cervical, pentru că așa trebuie la căderi. Abia când am văzut ce oroare e să porți guler cervical, mi-am dat seama de ce îmi spusese așa. Prinsă de targă, cu nino nino, am ajuns la Spitalul Universitar. A fost pentru prima oară în viața mea când am mers cu salvarea. În următoarele 6 ore m-au plimbat cu targa prin tot spitalul, la investigații. Analize de sânge, ekg, perfuzie contra durerii că deja plângeam de durere, vaccin anitetanos că aveam escoriații după cădere pe suprafață cu praf, ecografie de torace drept că eram lovită la coasta dreaptă, radiografii, repetarea radiografiei la bazin, ca să fie sigur ortopedul că nu e ceva rupt, consult de neurolog și chirurg. 6 ore, cu masca pe față și aberația aia de guler care îmi presa și sternul și mandibula, trăgeam continuu de el că mă lovea în barbă. Am văzut tavanul spitalului, plimbată de brancardieri, până am amețit. Cu perna și rucsacul lângă mine, până când a avut un brancardier o idee bună și mi-a pus perna sub cap. Toți eram siguri că era ceva rupt pentru că durerile erau atroce. Eram pe hol, așteptam rezultatele, și am zis că dacă nu am vreo fractură, nimic nu mai contează, sunt cel mai fericit om. Când am văzut cu ortopedul radiografiile și toate oasele erau la locul lor, îmi venea să-l iau în brațe. Mi-a spus că la asemenea contuzii, e super că nu s-a rupt ceva. Și radiologul îmi zisese că dacă nu s-a rupt ceva din căderea aia, la 37 de ani, sunt tare. Nu știu cum de am metatarsienele întregi pentru că am simțit coțul treptei intrând în ele când am căzut, le-am simțit cedând. Știu eu de ce nu vreau menopauză, ce v-am zis? Și cine merge kilometri toată ziua de colo-colo și ține oasele sănătoase? Eu. Pe la ora 16:00 m-au externat. Durerile mai trecuseră și am reușit să merg, am plecat pe picioare, chiar am mers la metrou dar abia mă târam cu piciorul drept. Era aproape serviciul, am mers la serviciu. N-am mers acasă pentru că nu era cineva, măcar la serviciu a avut cine să-mi cumpere ceva de mâncare și să-mi spună două vorbe. Aveam ditamai pansamentul unde fusese branula, brațele deja mi se învinețeau, aveam o față de amărâtă, a început să plângă femeia de servicu când m-a văzut. Toată lumea pe mine grămadă, mă ascultau și îi speriam, m-a dus un coleg cu mașina acasă. O săptămână de repaos, nu știu ce mă doare mai întâi, au început să doară și locuri pe care nu le simțisem lovite, mă umplu de vânătăi și totuși, mă bucur de 3 lucruri: 1. Nu m-am lovit la cap. 2. Nu am nimic fracturat. 3. Am căzut după concediu și nu am ratat nici excursia, nici mersul la Mangalia. Cum era să cad pe 25 august, Doamne? Eu, obișnuită cu viteza mea, sunt uimită cum doare piciorul drept când vreau să merg. Mă dor șoldul și genunchiul de zic că nu se poate. Să vedem cât va dura târârea asta. Nu vreau nici să zac prea mult, pentru că nefolosite, membrele se lenevesc, încep să cedeze.

Cum a fost experiența în celebrul Spital Universitar pe care toată lumea îl urăște? Oameni și oameni. Unii erau foarte răi, alții au fost super drăguți cu mine. La Ortopedie îmi era foarte sete, le-am cerut niște apă, nu aveau pahare, nu aveau apă. Un medic a spălat paharul lui de cafea (de unică folosință, de-ăla de carton) și mi-a pus apă din sticla lui. Am ținut de paharul ăla ca de sfântul graal și la Neurochirurgie, cât am așteptat, îmi mai puneam în el apă de la chiuvetă, că alta nu aveau. 40 de minute am așteptat la Urgențe Majore ca să mă ducă la Radiologie pentru că nu aveau brancardier să mă ducă cu targa. Erau doar vreo 2 care fugeau cu tărgi ca niște bezmetici, că n-au oameni. Radiologul mi-a spus că sunt tare drăguță, m-a întrebat unde lucrez și mi-a spus că el este singur. Dacă mă place un bărbat când am guler cervical și sunt lovită ca o pinata, o să mă placă alții și sănătoasă. Am văzut una dintre cele mai tragice urgențe posibile. Bărbat cu mâna tăiată cu felxul. A venit când așteptam eu neurologul și l-au reparat în fața noastră. Era înfășurat cu o cârpă și sângera continuu, a umplut de sânge podeaua de cum a intrat. Culmea mi s-a părut că femeia chemată să șteargă, a spus foarte revoltată: „Ia uite dom’ne și băiatul ăsta cât sânge a făcut aici! Cum a putut să facă așa ceva?” iar omul ăla gemea de durere în timp ce îl coseau și sângera enorm. E lucru la foc continuu în spital. Non stop veneau tărgi. Și nu toți erau ca mine, cuminți și cooperanți, unii vroiau să plece cu perfuziile după ei, alții tot strigau să vină cineva la ei, alții erau crazy de-a binelea și țipau, o bătrână imensă vroia să plece și tot cădea din pat și erau îngroziți că se face praf pe podea. Eu eram tăcută acolo pe targa mea, cu perna sub cap și tot trăgând de nebunia aia de guler. Perna am lăsat-o pe targă la plecare, nu mai luam după mine o pernă plimbată prin spital. Domnul care a stat cu mine și a chemat salvarea a fost super amabil. L-am rugat să-mi lase numărul de telefon pe o hârtie până să plece salvarea, l-am sunat când am ajuns acasă ca să-i spun că sunt bine, am stat o grămadă de vorbă și mi-a spus „Ținem aproape, adică vreau să vă sun că mă rog pentru dumneavoastră.” Eu care, în izolare, am avut 86 de oameni pe lista de rugăciune, chiar am fost impresionată să aud asta. La fel, m-a impresionat câtă lume a vrut să mă ajute, să îmi ia pastile, să îmi facă cumpărături. Chiar mă temeam că o să mor de foame prin casă și fără pastile. O să dorm pe stil dead, numai pe spate, că doar așa nu doare ceva. Adică sper. Doamne, bine că nu mi-am fracturat nimic. Sfat de final: să nu fugiți pe scări.

2 gânduri despre „Ceasul rău, pisica neagră

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: