Vecinul de la 4

Vă avertizez că articolul conține descrierea unor scene de violență.

Primii 22 de ani i-am trăit într-un apartament cu 3 camere, într-o zonă frumoasă din Mangalia. Locuiam la etajul 3, cu mama și bunica mea maternă. Deasupra noastră, la 4, era o familie cu 2 copii ceva mai mari ca mine. Tatăl lor, să-i zicem Vasile, era alcoolic și lucra la șantier. În 90% dintre seri, venea beat acasă și lua restul familiei la alergat și bătaie. Apartamentul era spațios și îi auzeam fugind de la un capăt la altul al casei, dum-dum-dum, țipând, strigând, înjurându-se. Cel mai clar îmi amintesc vocea soției lui, Ana, strigând „Vasile, stai, nu, Vasile!”. Când începea scandalul, mama îmi zicea uneori: „Vezi de ce nu m-am recăsătorit? Ca să nu trăiești și tu așa ceva. Mai bine stau singură.” Vecinii îi ziceau Anei că o pot sprijini dacă vrea să divorțeze, că nu se poate să trăiască așa, ea zicea că nu-i problemă, Vasile nu e om rău, e doar furios la băutură dar ține cu casa. Copiii lor au plecat din țară după ceva ani, apoi noi ne-am mutat și am aflat prin 2016 că a murit domnul Vasile iar Ana a rămas văduvă. Acum mi se pare amuzant să-mi amintesc tot circul ăla, mai ales că a doua zi îi vedeam pe toți vii și nevătămați iar Ana și Vasile mergeau tandri de braț în oraș. Dar când eram copil, mă îngrozeau țipetele lor, cu ele am crescut și cu duduiala aia de fugă în tavanul nostru.

Nici măcar o secundă din viața mea n-am putut spune că am avut tată pentru că ai mei au divorțat după nașterea mea. Totuși, copiii pot avea figuri paterne printre rude, dacă cresc fără tată. Mie cel mai aproape mi-a fost unchiul meu Ion (care a murit anul trecut). Tot angajat la șantier, un alcoolic notoriu toată viața. Cu mine mereu a fost foarte prietenos, dar când era beat, își teroriza familia. Uneori, când eram la ei la petreceri și bea mai mult, începea să țipe, să bată cu pumnul în masă, mă bloca total, nu știam ce să cred. Știam că pe verii mei îi bătea și asta i-a dat mereu o aură înfiorătoare în ochii mei. Odată, la un parastas la țară, când s-a îmbătat, l-a alergat prin toată grădina pe unul dintre copii ca să-l bată. Scena aia era horror. Nu era un om rău fundamental dar avea acea educație greșită, cum că nu ești bărbat dacă nu bați pe toată lumea, începând cu familia ta. Plus că alcoolul i-a zobit mintea în timp.

O altă figură paternă a fost străbunicul, tatăl bunicii materne. La ei am stat des, la țară, în copilărie. El a făcut tot ce a putut ca să-mi fie bine, deși era foarte bătrân dar, deși nu a căutat să-mi facă rău în vreun fel, mi-a inspirat mereu teamă pentru că era un munte de om în primul rând, plus că avea unele ieșiri foarte agresive față de animale iar eu mereu am îndrăgit animalele și asta m-a speriat foarte tare. El era cel care tăia găinile, porcii, mieii iar eu eram mai mereu acolo când se întâmpla asta. La țară era ceva firesc, orice copil se uita cum taie cineva o găină sau un miel dar asta a făcut ca el să aibă în ochii mei o imagine de nemilos. Plus că dacă îl supăra cu ceva un animal, îl bătea foarte tare. Când am făcut 10 ani, nu știu cine a decis să-mi fac ziua la țară. A luat mama tort, mi-a adus o rochie roșie, frumoasă, și eram foarte bucuroasă. Îmi amintesc că tortul era pe masă, se adunaseră ceva rude și am ieșit în curte toți pentru că străbunicul făcea mare scandal, o oaie fugise din turmă și o căutase pe deal ca s-o aducă înapoi, nu-mi aduc aminte toate amănuntele dar știu că am ieșit pe prispă, eram lângă vărul meu, cu rochia mea roșie prinsă frumos cu cordon pe talie, și l-am văzut pe străbunicul lângă grajd, bătând cu o bâtă oaia care se prăbușise sub lovituri. Mă uitam cu vărul complet blocați, eram stane de piatră. Toată lumea uitase de noi, încercând să-l oprească. Într-un final a venit o mătușă și ne-a băgat în casă. Faptul că mi s-a stricat sărbătorirea și că am văzut scena aia, face ca momentul ăla să fie una dintre amintirile mele foarte urâte.

Când eram mai mică și mă întreba lumea, mai în glumă, mai în serios, cum aș vrea să fie soțul meu, eu nu le ziceam că brunet și cu ochi albaștri, doctor sau cântăreț, ci le ziceam că vreau să fie șchiop. Evident că toți mă întrebau cum de, dintre toate caracteristicile unui om, eu vreau să fie șchiop și le răspundeam „Ca să nu mă poată prinde când fuge după mine ca să mă bată.” Logic că nimeni nu mă lua în seamă, nici măcar eu deși, recunosc, am o anumită afinitate pentru șchiopi. Asta n-ar fi fost o problemă dacă nu m-aș fi pomenit îndrăgostindu-mă de gay, timizi și bărbați slabi de minte pentru că mereu m-am îndreptat doar către bărbați fără potențial agresiv. Când spuneam cuiva că m-am îndrăgostit, se întreba din start „Oare e gay, prost sau timid? Sau toate la un loc.” Când vedeam un bărbat bine făcut sau cu un aer mai viril, mai fioros, dispăream din raza lui de acțiune, evaluam dacă mă pot apăra în caz că mă bate și știam clar că nu. Cea mai fericită relație a mea a fost în anul 3 de facultate, cu un tânăr, tot student, care se uita la telenovele, plângea dacă vedea un cortegiu funerar pe stradă și odată, după ce am văzut amândoi la tv un film cu monștri și apoi ne-am culcat, mi-a zis la un moment dat: „Dormi? Te superi dacă treci tu la margine și vin eu la perete? Mi se pare că vin monștrii ăia și mă apucă de picioare.” și am trecut eu la margine, ca să-l feresc de monștri. Unde mai găsesc eu bărbat ca el?

Am ajuns la 37 de ani singură, învârtindu-mă în tripleta mea gay-proști-timizi și cred că nu mai am scăpare. Știu că un bărbat cu forță fizică sau cu o atitudine mai dură poate sta lângă mine ca să mă apere, nu ca să îmi facă rău, dar n-am reușit să conving și acea parte din creierul meu care alege bărbații. Ce să zic? Mulțumesc tuturor celor care, prin atitudinea lor de sociopați/psihopați/agresivi/bolnavi mintal, m-au făcut să fiu atrasă de bărbați cu care nu se pate construi o relație. Cred că ar trebui să mă educ nici să nu mă mai îndrăgostesc pentru că oricum mereu aleg greșit și tot prost iese. Referitor la crush-ul meu de la tv, îmi spunea o prietenă: „Nu te supăra că-ți zic, dar mie tipul ăla mi se pare cam prostuț, așa…Mă uit la cum dă legătura colegilor și cred că e cam prost.” i-am spus „Poate pare așa pentru că e timid, nu cred că e prost.” și apoi mă gândeam „Doamne! Eu zic că e timid, ea zice că e prost…Cât o să mai fiu urmărită de cuvintele astea?”

Purtați-vă ca lumea cu fetele voastre pentru că dacă le va intra în minte că 90% dintre bărbați sunt niște brute, ori veți avea un veșnic scandal pentru că s-au aruncat în brațele unor nemernici care le bat, ori vor ajunge ca mine, singure la 37 de ani, cu ochii după toate floricelele cu penis și toți neputincioșii, imposibil să accepte un bărbat hotărât, puternic și responsabil. Plus că am venit în București, unde mitocănia e la ea acasă, și după modul cum interacționează unii bărbați cu toată lumea, chiar mă aștept să mă ia la bătaie, dacă nu dispar din raza lor de acțiune. Am nimerit fix unde trebuia.

%d blogeri au apreciat: