Cum a trecut un an

Mai puțin de două săptămâni până împlinesc 38 de ani. N-am mai fost așa fericită că vine ziua mea, de când eram copil. Abia aștept. De fapt, primul motiv de bucurie este o parte din ceea ce s-a întâmplat în anul care a trecut. Sunt născută pe 7, mereu tot ce a fost bun pentru mine s-a legat de cifra 7 și am zis că dacă la 37 de ani nu dau lovitura, poate trebuie să aștept până la 47 de ani. A fost mai mult decât m-am așteptat. Pentru prima oară în viața mea, am acel „acasă” la care am visat mereu. Am făcut o excursie pe care mi-am dorit-o ani de zile, mă mai uit la poze și bucuria e tot mai mare (și mi s-a făcut un dor de Sibiu, de parcă n-ar fi fost doar un oraș prin care am călătorit, e chiar ciudat). Am trecut cu bine de un moment care pe alții i-a doborât și nici nu fac parte dintre cei care se isterizează într-o perioadă grea pentru toți. Mă bucur de viața mea fără să mă fi făcut chitic, mă uit în jur și raționez, pentru că nu gândesc pentru mine cei din mass media. De-asta mi-a dat Dumnezeu creier. După 5 ani, am făcut o schimbare radicală cu blogul, un refresh care mi-a prins bine.

Îmi amintesc cum suflam lumânările din tiramisul făcut de mine anul trecut, și totul e atât de schimbat de atunci! 38 de ani cred că o să mă prindă mergând cam greuț, dar bucuroasă că mi-am testat rezistența oaselor, fără să vreau, și încă sunt bune. Anul ăsta, la întoarcerea la rude, în concediu, am înțeles ceva: nu voi mai regăsi acolo nimic din ceea ce mă bucura și mi-a luminat toată copilăria. Toți cei cu care găteam brazi în copilărie, care îmi făceau daruri, care aveau grijă de mine, dansam la zile de naștere și Revelioane, sunt îmbătrâniți și porniți într-un drum drept spre moarte. Nimic din energia și veselia anilor trecuți nu au păstrat, e doar decrepitudine. Asta a făcut și mai prețioase amintirile vremurilor bune cu ei, pentru că mai am acum doar amintiri. Pasul făcut de ei către moarte mă duce pe mine automat la alt stadiu. Suntem interdependenți.

Anul trecut, de ziua mea, în apartamentul frumos de la Dristor, dacă mi-ar fi arătat cineva detalii din anul ce urma, cum voi fi pe punctul să iau o garsonieră cu ploșnițe, cum îmi voi schimba planul de cumpărare a casei și câteva luni din 2020 după ce voi vedea un jurnal de știri la tv pe 1 ianuarie, cum voi vedea rafturile supermarketurilor golite, președintelele declarând stare de alertă și de urgență și mă voi gândi că poate îmi vor muri rudele pe capete, cum voi sta două luni închisă în casa tocmai cumpărată, cum voi fi nevoită să o renovez cu un salariu scăzut și niște eforturi și contorsionări financiare ce mi-ar fi părut imposibile, cum voi gestiona o supărare enormă după o bucurie enormă peste stresul unei pandemii și teama de a-mi pierde jobul, cum voi călători în locuri pe care așteptam să le văd de ani, dar cu mască, într-o isterie națională care ne-a obosit pe toți, cum voi ajunge la spital în salvare, pentru prima oară în viața mea, aș fi zis că nu se poate. Pe bune, am trecut peste toate astea într-un an. Se apropie ziua mea, mă bucur că sunt întreagă la corp și la minte, că am puterea să mă mai entuziasmez, să mă gândesc la tort și lumânări de tort. Cred că am păstrat treiul de anul trecut și mai trebuie luat 8, o să caut prin cutii că nici nu mai știu. N-a fost ușor. Între 37 și 38 am trecut prin toate astea, poate între 38 și 39 va fi mai multă relaxare. Dar mă bucur că vine ziua mea, sper s-o și apuc pentru că pățania de marțea trecută mi-a arătat că se poate să pleci la serviciu și o fracțiune de secundă poate face diferența și să ajungi la spital sau la morgă, în loc de serviciu.

%d blogeri au apreciat: