Putea fi altfel

Cum e ca, după 37 de ani cu sărbătoriri care mai de care mai frumoase la ziua de naștere, să vină una aproape complet ratată? Azi am făcut 38 de ani și inutil am tras de mine să mă bucur, să am măcar jumate din entuziasmul de anul trecut, de exemplu. Toată lumea m-a înconjurat cu tot dragul posibil, am primit unele dintre cele mai scumpe daruri din toți anii dar nu am reușit deloc să mă adun. Cu 2 ani în urmă, Dragnea a pus referendumul lui idiot fix de ziua mea. Azi a fost exact ziua în care toată lumea iar a intrat în vrie cu restricții, cu panică, cu interminabila problemă a virusului. Nimic nu mi-a mai trebuit. Iar intrăm în linie dreaptă cu stresul și cine știe până unde ajungem. Când am suflat lumânările, mă gândeam că poate nu mai apuc anul viitor, că mor și eu de coronavirus și logic că nu-ți vine să zburzi de fericire în așa stare.

După serviciu am fost la o prietenă în zona Pieței Iancului, are un mic magazin acolo și am stat vreo 40 de minute la ea, ușa magazinului era deschisă și non stop treceau salvări cu cosmonauții ăia, numai sunete de salvări. Îmi spunea că o rudă a ei lucrează într-o mare firmă de telecom și că au o grămadă de angajați cu coronavirus, unii în spital, unii acasă. Și ieri și azi am auzit de multe cazuri. După atâtea luni de incertitudine, pentru mine azi a devenit reală problema asta. Pe de o parte e stresant dar pe de altă parte e mai bine pentru mine. Eu nu am crezut în gravitatea situației și m-a scos din minți toată vara gândul că totul e doar o exagerare. Eu cred doar ce văd, ăsta e felul meu. Sunt mai împăcată cu gândul că e pandemie pe bune, chiar dacă asta înseamnă spitale pline, decât minciuni pentru bani și oameni morți de cancer trecuți la coronavirus. Prefer o realitate dură decât o minciună stupidă. Nu suport mânăriile și minciunile. Că s-a întâmplat fix de ziua mea, asta e, așa a fost să fie. Cadou o pandemie pe bune. Partea nasoală e că mulți dintre noi suntem erodați după toate lunile astea. Eu nu mai am răbdare să mă dezinfectez ca-n aprilie, nu mai am răbdare să șterg ambalajele cu spirt. Mai ales după o vară în care am respectat în limite legale regulile dar duceam mâinile pe față fără să am apoi nimic și am rămas cu toată relaxarea asta. Din martie am plâns o grămadă la gândul că o să-mi moară rude și prieteni, deja m-am obișnuit cu perspectiva asta. S-o iau de la capăt ar fi deja prea mult.

Azi am primit urări calde și frumoase dar de la oameni cu figuri obosite și îngrijorate. E o oboseală uriașă, am văzut-o pe fețele oamenilor și la Sibiu și la Sighișoara și la Mangalia, în toate locurile unde am fost vara asta. Suntem sleiți de puteri. La fel de sleită de puteri m-am simțit și eu azi și nu am reușit deloc să am acea stare festivă care m-a însoțit an de an de ziua mea. O amică a mea făcea figurație în seriale și ne povestea că regizorul îi punea să repete de zeci de ori aceeași scenă, până ieșea cum vroia el și mergea iar și iar pe aceeași stradă sau conversa cu cineva la aceeași masă până se apropia seara și toți simțeau că nu mai pot. Așa ne simțim noi acum și nu știm cât mai durează. Totuși, bucuria mea e că nu este o exagerare. Mai rău decât certitudinea unei pandemii, ar fi să accepți că suporți consecințele alegerilor greșite ale altora. Și a mai fost ceva care chiar m-a bucurat. De dimineață, când am pornit spre serviciu, mă gândeam că aș vrea ca măcar azi, de ziua mea, să nu mă mai doară piciorul și să pot merge bine, deși zilele trecute mă duruse tare și șchiopătasem. Ieri plânsesem la gândul că durerea nu mai trece. Azi nu m-a durut deloc, am și uitat de lovituri. A fost amabil piciorul cu mine. Cel mai important e să fii sănătos.

%d blogeri au apreciat: