Un an cât 5

În seara asta am mers până la supermarketul din apropierea casei să-mi mai cumpăr una, alta, ca să nu merg mâine că-i prea aglomerat. Intenționez să-mi gătesc bradul în weekend și am mers către rafturile crăciuniste pentru că îmi mai trebuiau dulciuri pentru pom. Era o atmosferă așa festivă și frumoasă și mi-am dat seama pentru câte lucruri trebuie să fiu recunoscătoare.

2020 e un an de uriașă fractură în viața mea. Simt că îl termin cu altă structură interioară decât l-am început. Mulți zic că e un an greu, un an urât, dar pentru mine este excepțional. În 2020 m-am simțit de parcă mi s-ar fi dat cele mai proaste ingrediente și cele mai stupide rețete iar eu am făcut cu ele mâncăruri gustoase. Niciodată nu am avut atâtea provocări într-un singur an. Dacă cineva m-ar întreba care sunt 3 momente care îmi vin în minte referitor la 2020, primul e din august când, într-o lumină incandescentă de amiază, mă plimbam la Sibiu în Piața Sfatului, al doilea e din septembrie, când am simțit cum roțile tărgii lovesc asfaltul când m-au scos din salvare la Universitar și al treilea e din 16 martie, când am semnat actele la casă, la masa rotundă din notariat, în prima zi de stare de urgență. Năucitor e anul ăsta. Micuța garsonieră pe care mi-am cumpărat-o a reușit, într-un mod la care nu m-aș fi aștepat, să umple treptat toate golurile și toate asperitățile anului ăsta. Treptat am cumpărat diverse lucruri, canapeaua, covoarele, corpurile de iluminat și spațiul ăsta a devenit al meu. Nu-mi pasă că unora li se pare amuzant sau umilitor că mi-am luat o casă mică, într-o zonă de oameni săraci. E casa mea și sunt fericită în ea. E locul în care trebuia să ajung ca să înțeleg anumite chestii despre viață și o lecție a gratitudinii. Nu-mi pasă că unii bărbați m-ar evita pentru că locuiesc la unul dintre fostele cămine de la Valea Cascadelor. Foarte bine, abia scap de năzuroși și nu-mi pierd vremea cu ei. În 2020 mă bucur fără să mai fiu pretențioasă. Mă bucur din tot sufletul. În ianuarie și februarie mergeam duminicile cu o prietenă penticostală la ei la slujbă, ea e o fată deosebită, momentele alea erau minunate, îmi plăcea să cânt cu ei, era atât de frumos, cântam toți și eram foarte fericită. În 2020 trăiesc o fericire pură, cum n-am mai trăit. Pentru asta sunt recunoscătoare, toate motivele de bucurie din 2020. Fericirea de a cânta la biserică în atmosfera aceea de entuziasm, de a mă întoarce în casa mea, de oriunde merg, fericirea de a mă plimba în Sibiu, de a cumpăra suveniruri din Sighișoara, de a-l vedea pe Prometeu la Vidraru, într-o călătorie la care visasem ani la rând. Fericirea de a scrie despre un om care mi-a făcut mai frumoase primele luni din an, de a mă plimba pe plajă și a sta cu marea mea. Cum s-au succedat toate astea? În ianuarie și februarie totul venea peste mine ca o avalanșă de lumină. Pur și simplu se întâmplau lucruri care mă bucurau foarte tare. Pluteam pe un norișor. Când a început să arate tot mai rău situația cu pandemia, mi-am zis: „Poate mor. Uite cum mor ăia în Italia. Poate mor. Cum am trăit? Doar prin casele altora. Mor ca o nomadă care n-a avut în veci un loc al ei. Mor fără să fi văzut Sibiul și Sighișoara, deși visez la ele de ani. Mor și las în spate atâta nefericire, cât m-am chinuit. Pentru ce naiba am trăit?” Ăla a fost un moment de declic pentru mine, am băgat viteză să rezolv tot ce mi-a stat în putere ca să recuperez tot timpul pierdut. Casă, călătorii, stare de spirit bună, am renovat, aranjat și glazurat toată viața mea până am adus-o la stadiul unei fericiri totale. Cum apărea ceva care să mă fi supărat, puneam un filtru care făcea ca acel moment să fie o provocare sau să aibă o tentă amuzantă, doar ca să facă parte din viața mea frumoasă. 2020 m-a ajutat să mă reconstruiesc. Din păcate, e un lucru pe care consider că l-am făcut greșit și pentru care nu mă pot ierta, e umbra care încă stă pe anul ăsta dar ceea ce ne doare, ne ajută să schimbăm lucrurile în bine și să nu ne învârtim în cerc cu aceeași prostie. Aș vrea să fiu un om perfect dar nu pot. Mi-e ciudă că încă greșesc față de alții și față de mine dar cine face în viață totul ca la carte? Iubirea și iertarea vindecă totul.

Mai e aproape o lună din anul ăsta. Dacă fac coronavirus și mor, știu că măcar ultimul an din viață mi-a fost sursă de bucurie. Am început articolul cu gândul la gratitudinea pe care o am față de tot ceea ce am primit în 2020 dar văzând cât din toate astea am construit eu, e gratitudine față de mine. Toți ar trebui să fim buni cu noi și să ne mulțumim pentru cât am rezistat anul ăsta și peste câte am trecut. Răbdarea și blândețea cu noi înșine să fie peste toate. Îmi mulțumesc pentru un an în care mi-am depășit puterile și așteptările, în care am fost generoasă și iubitoare cu mine și indulgentă cu ceilalți. 2020 mi-a adus revelația că lucrurile sunt așa cum vrem să le vedem. Sunt fericită pentru că asta am ales.

%d blogeri au apreciat: