Un soț bun

M-am hotărât să scriu acest articol pentru că zilele trecute am văzut pe facebook ceva care m-a surprins. Eram follower unui artist dintr-o trupă despre care am scris odată, pentru că are muzică de calitate și umor. Îl apreciam mult, știam că e căsătorit cu o doamnă foarte finuță și au un copil de vreo 12 ani. Pentru că eu am crescut fără tată, am toată admirația pentru familiști, pentru cei care pot fi părinți responsabili. Am văzut, cu vreo două zile în urmă, că acest domn postase pe fb un selfie cu el și o domnișoară, într-o postură foarte romantică. Curgeau like-urile și m-am gândit „Băi, parcă nu așa arăta soția lui, asta pare o studentă.” Am căutat un pic pe fb și mi-am dat seama că a divorțat. Fata cu care era în poză, era cu vreo 20 de ani mai mică decât el. I-am dat instant unfollow omului, nu vreau să fac pe marea cuvioasă dar având în spate divorțul infect al părinților mei și toată suferința pe care mi-a produs-o, nu mai suport să văd oameni care nu țin cu familia.

Am 38 de ani și am văzut atât de puține familii fericite, încât mă întreb cât de inconștienți pot fi unii să se căsătorească dacă nu le e clar ce înseamnă un asemenea angajament. Mă gândesc cu cât cinism ne-a lăsat în urmă tata pe mama și pe mine, am auzit povestiri despre atâția bărbați care și-au părăsit soțiile și copiii sau care veneau seara beți acasă și luau la bătaie toată familia, încât am o apreciere enormă pentru bărbații care pot fi soți și tați responsabili. Despre ei scriu acum, mai ales că azi am văzut un film de Crăciun în care personajul principal era un soț și tată iubitor. Cu vreo lună în urmă, am citit ceva care mi-a plăcut foarte mult. Nu mai știu unde, era un articol care se rezuma cam așa: „Relațiile nu funcționează pentru că partenerii sunt potriviți, ci pentru că depun eforturi constante pentru ca relația să meargă. Nu faptul că provin din același mediu social sau că au multe pasiuni în comun face ca relația să dureze, ci dorința lor de a conlucra pentru relație.” Cred că așa este dar foarte multă lume nu dă importanță exact la cât e de muncit când vrei să construiești împreună cu cineva și că relația nu merge din inerție. Cred că vreo 80% dintre bărbați sunt înclinați nativ spre poligamie, pentru că sunt atrași și de alte femei când au parteneră. Cei care reușesc să fie fideli soției o viață și să nu aibă relații intime cu alte femei, oricât de mare e tentația, sunt niște oameni extraordinari. E greu să reziști tentațiilor, dar a fi atent la drumul pe care ai pornit, e o dovadă de maturitate. Mereu trebuie să ne autodisciplinăm, în viață sunt atâtea momente grele și atâtea tentații, încât fiecare se zbate cum poate pe culoarul lui. Am cunoscut câteva familii în care soții au divorțat când copiii erau adolescenți și le-au zobit viața copiilor, pur și simplu. Motivele, cel mai des, erau legate de infidelitatea bărbatului. Nu intenționez să demonizez bărbații. Fiecare logodnic, bărbat sau femeie, trebuie să fie sincer cu el însuși și să meargă la Starea Civilă doar dacă e convins că poate avea relații intime cu aceeași persoană pentru tot restul vieții. Pentru tot restul vieții. Căsătoria presupune fidelitate și nu te căsătorește nimeni cu forța, mai bine rămâi burlac dacă îți zboară ochii după orice fustă scurtă și mai ai și succes la femei, trăiește cum îți place, nu încurca viața unei femei. Sau dacă vrei relație deschisă, măcar spune de la început și vezi dacă acceptă partenera. La fel și în cazul femeilor, multora dintre ele nu le este clar că o căsătorie presupune îndeplinirea îndatoririlor conjugale și că e o mizerie ca, după ce fac numărul maxim de copii pe care și i-au dorit, să-și refuze mereu soțul. Plus de asta, eu nu înțeleg cum adică să dormi lângă un bărbat ani și să nu mai faci dragoste cu el, mi se pare ceva incredibil, patologic. Și totuși sunt bărbați care stau cu ele și în condițiile astea pentru că nu vor să divorțeze și să traumatizeze copiii. Pentru ei familia e mai importantă decât orice. Și nu sunt mulți. Eu nu am avut noroc de tată familist (nici de mamă familistă, ce-i drept) și nu încetez să-i admir pe acești oameni. Nu aș vrea să fiu răutăcioasă dar am văzut ce se întâmplă de multe ori cu genul de oameni care lasă în urmă și nevastă și copii și tot, ca pe o greșeală a trecutului. Ajung la bărtânețe ai nimănui, unii ajung să stea cu chirie la 60 de ani, într-o viață dezordonată. Pe când cei care au ținut căsnicia cu disciplină, depunând eforturi să treacă peste toate problemele și să îngrijească familia, au o bătrânețe liniștită, sunt îngrijiți și vizitați de copii și nepoți. Nu te căsătorește cineva cu forța, e o decizie pe viață și pune-ți ca lumea mintea la contribuție, mai ales când la mijloc vor fi și niște ființe care apar nevinovate pe lume și pentru care ești responsabil.

Poate vi se va părea exagerat sau amuzant ce scriu acum dar azi, pentru prima dată, mi-a plăcut un film cu tematică de Crăciun, m-a emoționat. Eu mulți ani am detestat Crăciunul, uram sărbătoarea asta, pur și simplu. Filmele cu povești de Crăciun mi se păreau stupide, unele persoane m-au jignit din cauza asta și m-au numit insensibilă sau rea. Nu eram anti Crăciun din răutate, ci pentru că ani la rând era un coșmar în casa noastră de Crăciun. Da, făceam brad, aveam mâncăruri bune și primeam cadouri dar mama, an de an, de sărbători își amintea că tata a divorțat și a plecat și că niciun alt bărbat nu s-a căsătorit apoi cu ea pentru că are copil și că e nefericită, și țipa și urla și ne jignea în diverse feluri pe mine și pe bunica mea, de Crăciun mă simțeam inutilă în viața mamei și o auzeam iar și iar țipând că alte femei merg la munte cu bărbați dar ea trebuie să stea cu mine și cu bunica, că s-a săturat de noi, etc. etc. Când auzeam „Crăciun”, nimic nu-mi mai trebuia. A trebuit să plec de acasă, să stau ani de zile prin casele altora, să ajung singură în casa mea (urmărită de groaza de a mă căsători, ca să nu repet povestea alor mei) și să mă pot bucura și eu de mesajul duios dintr-un film în care o familie sărbătorește Crăciunul. După 38 de ani. Când eram nou-născută iar tata și-a luat bagajele și a plecat pentru că descoperise că s-a însurat prea tânăr și că nu vrea să fie sprijin soției bolnave, s-a gândit că vor urma 38 de ani în care eu nu voi putea aprecia un film de Crăciun pentru că nu voi înțelege armonia unei familii? Nu. De aceea doresc tot binele din lume bărbaților, atât de puțini, care din altruism, omenie și autodisciplină, își iubesc familia ca pe ei înșiși, sunt soți și tați responsabili. Doresc fiecărei femei decente și responsabile care vrea să-și întemeieze o familie, să întâlnească unul dintre acești bărbați. Fiecare om bun să fie binecuvântat cu partener pe măsură.

%d blogeri au apreciat: