Autocritic

Azi m-am tot gândit la ceva. Diferența dintre modul cum ne vedem noi înșine și cum ne văd ceilalți. Și cum, dacă avem vreo caracteristică ce ne face diferiți, devenim îngroziți de ea. Eu am o particularitate ereditară, o avea bunicul meu matern, o are și mama iar la mine s-a accentuat odată cu trecerea timpului. La ochiul drept, pleoapa superioară își pierde fermitatea și alunecă treptat spre globul ocular. În felul ăsta se creează iluzia de ochi mai mic, dar e o problemă de mușchi, nu de ochi în sine. Ultima oară când mi-am făcut un selfie și l-am pus poză de profil pe fb pentru că era foarte reușit, mi-am dat seama cât de evident e ochiul meu drept mai mititel și chestia asta nu-mi dă pace. Am ajuns să am momente de paranoia în care cred că dacă unora nu le place vreun comentariu al meu pe fb sau vor să mă jignească, îmi vor scrie: „Strâmbo, ești o chioară ca Băsescu, ești o urâtă!” Nu am bani de operație estetică și am momente în care plâng, pur și simplu, pentru că mi-e foarte jenă de asta. Și acum mi-au dat lacrimile. Când vorbesc cuiva despre asta, despre cât mă complexează, mi se spune: „A, abia se observă. Dacă nu îmi ziceai, nici nu vedeam.” și cred că doar vor să mă menajeze oamenii dar de fapt se gândesc „Ce ochi are! Are o față de strâmbă!” Recunosc că mi-e destul de greu să accept faptul că prietenii mei mă pot iubi și cu fața asta. În același timp, eu sunt foarte indulgentă cu aspectul altora și mereu tratez omul ca pe un tot, așa cum e logic. Probabil că și pe mine ceilalți mă văd ca pe-un întreg, nu mă rezumă la un ochi ciudat. Eu nu sunt doar un ochi, sunt un om și, după cum am mai spus într-un articol, ceea ce contează în primul rând, este comportamentul, pentru că un om bun e mereu frumos pentru ceilalți.

În adolescență avem complexul nasului meu care mi se părea foarte mare. Mă tot smiorcăiam pe chestia asta și i-am zis odată mamei că niciodată nu mă va iubi vreun bărbat pentru că am un nas urât iar ea mi-a zis: „Cine te iubește, te vede cea mai frumoasă. Când iubim un om, îl iubim cu totul și ni se pare foarte frumos chiar și ceea ce alții văd că ar fi urât la el.” A avut dreptate și m-a uimt să descopăr în timp cum, dacă iubeam un bărbat, eram pasionată și de ceea ce putea fi considerat defect evident. În facultate am avut o mare iubire, a fost iubirea vieții mele (de până acum) omul ăla, chiar dacă nu am avut o relație amoroasă cu el. Odată eram într-o cafenea, i-au coborât manșetele pulovărului în timp ce gesticula și am văzut pe mâinile lui niște escare, niște pete foarte ciudate. Și-a dat seama că am văzut, și-a acoperit brațele și mi-a spus jenat: „Am psoriazis.” În mod normal mi s-ar fi făcut silă să văd asta la cineva dar pe el simțeam că-l iubesc la fel, că e minunat cu tot cu petele alea, că și psoriazisul lui e minunat. A fost foarte ciudat pentru că de atunci încerc să-mi dau seama cum de mintea noastră vede frumusețe și în cele mai neplăcute caracteristici ale celui pe care îl iubim. Odată m-am îndrăgostit de un bărbat care avea un defect de mers. Era o frumusețe de om, eram pasionată de finețea și jovialitatea lui dar era foarte jenat pentru că mergea șchiop. După cum arăta corpul lui, bănuiam că avea displazie de șold dar mie mi se părea că asta îi sporea farmecul. Din 100 de bărbați ca el, pe el îl puteam recunoaște după cum mergea. Era deosebit. Și am avut eu într-o seară un moment de maximă sinceritate și bucurie de a-l vedea și m-am apucat să-i înșirui tot ce îmi plăcea la el, încheind cu: „Îmi place și cum mergi, cu displazia ta de șold sau ce Dumnezeu ai, dar mi se pare fascinant mersul tău.” S-a supărat, probabil că s-a gândit „Nemernica asta face mișto de mine pentru că merg șchiop.” Nu știu dacă vreodată lui îi plăcuse așa mult de el pe cât îmi plăcuse mie și altora care îl îndrăgeau. Dacă mie mi-ar spune un bărbat: „Îmi placi așa de mult, îmi place și cum stă pleoapa ta dreaptă căzută peste ochi, îți sporește farmecul.” cred că aș începe să plâng și m-aș ascunde undeva pentru că m-aș simți mizerabil, nu aș crede că i-ar plăcea cuiva la mine ceea ce eu detest. Oare de ce noi nu ne putem valoriza și iubi așa cum o fac ceilalți? De ce nu ne vedem cum ne văd ei?

Una dintre prietenele mele este o mare frumusețe. Zici că-i păpușă de porțelan, se uită fascinați bărbații la e. Ea zice că e prea slabă, că are păr prea rar, că nu e cine știe ce frumoasă și mă lasă perplex s-o aud. Mă întreb de unde vine la mulți dintre noi tendința asta de a ne subestima calitățile fizice și de a ne opri fix la cel mai micuț defect pe care-l vedem uriaș (deși poate că nici nu e vreun defect). Poate pentru că oamenii care se pot încadra în tipare de frumusețe fizică au din start statut mare când apar în lume și toți ne dorim să avem statut mare, ne preocupă asta, ca să nu fim marginalizați, ridiculizați, puși pe ultimul loc. Dar fiecare le are pe ale lui, eu cu pleoapa mea stil Băsescu, altul cu psoriazisul, altul cu displazia, altul cu miopie, cifoză sau vreo cicatrice evidentă. Dacă reușim să ne împăcăm cu toate caracteristicile noastre fără să le mai numim defecte, nu vom păstra nici teama de a fi jigniți sau ridiculizați. Prietena mea cea mai bună, Alexandra, spune despre mine niște lucruri atât de frumoase, încât aș vrea să mă văd prin ochii ei. Așa cum aș vrea să se vadă și ea prin ochii mei pentru că mi se pare unul dintre cei mai simpatici și mișto oameni, deși ea nu se vede așa. Probabil că frumusețea omului este atitudinea lui, doar că noi nu ne putem vedea din afara noastră. Văzute de la distanță, lucrurile sunt clare dar mereu ne suntem atât de aproape nouă înșine, încât nu ne putem face o imagine de ansamblu și insistăm pe detalii.

%d blogeri au apreciat: