Doi

Articolul meu de azi pornește de la stupoarea pe care o am de fiecare dată când văd diverse persoane dându-și cu părerea despre relația de cuplu Brigitte-Emmanuel Macron. Nu-i vor cunoaște niciodată, oamenii ăia sunt la 2000 de kilometri de ei, nu le-au făcut niciun rău, dar vorbesc despre ei de parcă a venit acasă fiul lor și le-a prezentat logodnica lui, o femeie mai în vârstă decât el. Și ultima oară (la Revelion) când am auzit pe cineva zicând ceva de ei, a fost: „Hai, măi, nici chiar așa…Atâția ani diferență, nu se poate așa.” Uite că se poate, sunt căsătoriți de 13 ani și foarte fericiți. Dragii mei, am văzut atât de multe cupluri nefericite, încât mă bucur pentru oameni capabili să-i respecte pe cei de lângă ei și să-i facă fericiți, chiar dacă e diferență de 30 de ani între ei. Iar ajung la părinții mei. Un an diferență de vârstă, erau tineri și frumoși amândoi la nuntă, păreau cuplul perfect. După un an, divorț cu lături și ură cât cuprinde. Ce mare lucru a însemnat că s-au încadrat în toate tiparele unui cuplu „normal”? O prietenă îmi spunea că tatăl ei a zis: „Ce om și Macron ăsta…E președinte, sunt atâtea femei frumoase în Franța și el e cu baba aia.” Fraților, nu ne căsătorim noi cu ea. Nu trebuie să ne placă nouă. Îi place lui. Are motivele lui pentru care o iubește și pentru care s-a căsătorit cu ea. Mie îmi place povestea lor, e ieșită din comun și mă gândeam că un bărbat care a avut atâta ambiție să fie cu femeia pe care o iubea, fără să-i pese de scandal și de ceea ce crede lumea, clar putea ajunge departe și uite că a ajuns președinte. Plus că sunt mulți tineri, liceeni sau studenți, care au relații amoroase cu profesoare și e trecător, vorbesc apoi despre ele ca despre oarecare aventuri. E ceva să ai maturitatea de a menține o asemenea relație. De ce ar fi obligatoriu ca unui bărbat să-i placă o femeie mai tânără decât el? Sau unei femei să-i placă unui bărbat mai matur decât ea? Recunosc, mie îmi plac cuplurile care ies din tipare. Interrasiale, cu diferență de vârstă sau de înălțime, cu un partener ca din revista de modă și altul cu vreo dizabilitate, sunt ca acele haine roșii pe care le vezi pe stradă într-o toamnă mohorâtă, printre haine negre și gri. Dar cel mai mult îmi plac cuplurile fericite. Mă bucur atât de mult pentru cei cu relații împlinite! Pentru că știu cât de greu e să găsești acel om alături de care să crești și să-ți fie drag să-l vezi lângă tine în fiecare dimineață când te trezești (sau cât e de imposibil să-l găsești, ca în cazul meu). Pe măsură ce timpul a trecut, prețioasă mi se pare armonia din cuplu sau din familie. În copilărie credeam că toate familiile sunt fericite iar apoi nu mi-a mai păsat, pentru că văzusem prea multă nefericire.

În 2009 m-am împrietenit cu o colegă de serviciu, o tânără foarte simpatică și inteligentă. Avea 35 de ani. Tocmai se despărțise de iubitul ei și era foarte supărată, pentru că își dorea să aibă o familie. Mi-a spus cam ce am scris eu aici într-un articol precedent: „Am 35 de ani. Mi-au mai rămas doar cavalerii tomnatici și divorțații. Degeaba aș mai spera să mă căsătoresc.” Ne mai vedeam, mai ieșeam în oraș, în 2012 ne-am văzut ultima oară, fiecare dintre noi era deja la alt job. În vara lui 2012 m-a sunat într-o zi, plângând, pentru că își găsise ușa descuiată când revenise acasă și se temea că a intrat cineva în lipsa ei. Era dărâmată psihic. Ea uitase ușa descuiată dar era atât de incoerentă și depresivă, că trăia într-o confuzie totală. Era o rană vie și îmi dădeam seama ce se întâmpla cu ea. Peste câteva zile am sunat-o s-o întreb ce mai face și mi-a spus că urma să înceapă un tratament antidepresiv. Dacă detestați din suflet pe cineva și vreți să-l blestemați, doriți-i o stare sufletească așa cum are o femeie care și-a dorit familie și a ajuns singură pe la 37, 38 de ani. Ceva mai rău de atât, greu găsești. Până în 2015 nu am mai știut ceva de ea, se izolase foarte tare. Într-o zi, o altă fostă colegă de la același loc de muncă m-a întrebat: „Ai auzit că s-a măritat Andreea?” Nu mi-a venit să cred că depresiva și complet lipsita de speranță Andreea, s-a măritat. Am găsit-o pe fb, cu tot cu 2, 3 poze de la nuntă. Erau atât de fericiți și de frumoși amândoi și ceea ce m-a uimit mai tare era cât semănau. Ea avea câțiva dinți cam înghesuiți și el avea dantura la fel, ziceai că le bătuse cineva dinții cu un ciocănel și le făcuse danturile identice. 41 de ani să aștepți până îți scoate destinul în cale un om care are până și dinții strâmbi la fel ca ai tăi. Știind ce a fost pe sufletul acelei femei, și azi mă bucur pentru ea, ca în 2015. Fericirea e atât de rară și de prețioasă!

Prin toamnă mă plimbam pe Calea Victoriei într-o seară. Aprope de intersecția cu Ion Câmpineanu este un magazin la care mă opresc deseori ca să mă uit la ceasurile frumoase pe care le are în vitrină. M-am uitat la ceasuri cum se uită un copil în vitrina cofetăriei și mi-au atras atenția și seturile de verighete pe care le aveau alături, expuse pe un suport catifelat. Aveau diverse culori, diverse modele, mă uitam ce frumoase erau toate, una mică, una mare, una mică, una mare, așezate alături, mă gândeam pe care aș alege-o și dintr-odată mi-am dat seama că mă uitam la verighete. Mi-am spus: „Ce naiba ai de îți pierzi vremea uitându-te la verighete?” M-am întors înspre stradă și am plecat repede din fața vitrinei. Mă simțeam asemeni unui om care se uită cu interes la pantofi de sport și apoi își amintește că e într-un scaun rulant, cu ambele picioare amputate. Îmi era ciudă de neatenția mea. Dacă Brigitte și Emmanuel Macron vi se par ridicoli sau demni de blamat, vă rog să vă gândiți că sunt pe lumea asta oameni care se uită în vitrina cu verighete cum se uită la vitrina cu pantofi un pacient fără picioare. Auzi des de parteneri care trec prin divorțuri stresante după ani de neînțelegeri. Sau de văduvi. Sau de oameni singuri care au lăsat de-o parte orice speranță, ca mine. E păcat să blamezi pe cei care sunt binecuvântați cu armonie în cuplu și să le cauți motive de nepotrivire, în loc să te bucuri pentru ei.

%d blogeri au apreciat: