Basme

Săptămâna trecută a trebuit să caut imagini cu personaje din basme pentru niște jocuri de rol, la serviciu. Și am tot căutat cele mai reușite desene cu Albă ca Zăpada, Aladin, Făt Frumos, etc etc. M-au dus cu gândul la copilărie.

Nu-mi amintesc să mi se fi citit povești când eram copil. Bunica mea îmi spunea povești, dar nu-mi citea. Când am învățat să citesc, mama mi-a cumpărat o grămadă de cărți, aveau și ilustrații, eram pasionată de ele. Mereu vroiam să-mi ia altele, am citit la povești de nu mă săturam. Adulții poate sunt convinși că unui copil îi plac toate poveștile. Nu-i așa. Am avut povești preferate și altele pe care nu le-am putut citi pentru că din prima nu-mi plăceau. Povești care m-au speriat și povești care m-au inspirat. Mi-au plăcut mult cele cu acțiune la țară, cu oameni simpli, cum erau cei din Fata babei și fata moșului sau Păcală. Asta și pentru că eu mergeam la țară la străbunici și luasem contact cu lumea asta, îmi imaginam ușor casa unor țărani sau cotețul de găini. Dar când citeam povești cu regi, prinți, prințese, neștiind cum e la palat sau cum e o prințesă, mă tot gândeam dacă e corect ce îmi imaginam. Nu mi-au plăcut poveștile celebre de genul Albă ca zăpada sau Cenușăreasa pentru că am considerat că e prea multă suferință acolo, fete detestate de mamele vitrege, blestemate, una alungată, alta făcută servitoare, înec cu măr otrăvit, picioare tăiate ca să încapă pantoful, era atât de multă suferință, că mă oboseau de fiecare dată când le-am auzit citite la grădiniță sau când le-am văzut pe diafilm. Eu vroiam ceva mai vesel, mai simplu. Plus că, fiind copil (5, 6 ani), nu prea înțelegeam latura asta de feeling, prințul care vine și o sărută, fericiți până la adânci bătrâneți, poate și din cauză că am crescut fără tată și nu am avut un model masculin iubitor, dar mă gândeam: „Vine ăla de niciunde, o sărută, nu-l cunoaște. Cum naiba pleacă așa cu el? Știe ea ce fel de om e?” Mi se părea un comportament riscant și ceva foarte neplauzibil pentru că nicio femeie din câte cunoșteam, nu se măritase cu unul care apăruse de pe stradă și o sărutase în timp ce ea dormea, se înecase cu un măr sau era închisă într-un turn. Poate vi se pare ciudat, dar eu chiar țineam la asta, să fie plauzibil ce citeam. Știu că e vorba de povești, dar eu așa gândeam. Stând la țară cu animalele de când eram foarte mică, știam comportamentul lor. Nu am citit Alice în țara minunilor pentru că, văzând că e acolo un iepure vorbitor, am zis: „Iepurii nu vorbesc. Eu nu citesc cartea asta. Niciodată n-am vorbit cu cățelul sau pisica.” La fel și Micul prinț, nu m-am atins de ea știind că acolo e o vulpe vorbitoare. Anul trecut am găsit-o pe net, am citit-o și mi s-a părut o siropoșenie în genul pozelor cu trandafiri sclipitori și cafeluțe aburinde pe care le pun bunicile pe facebook (apropos de animale vorbitoare, nici acum nu diger literatură sau filme cu acțiune imposibilă. Nu mi-aș pierde vremea să mă uit la un film cu oameni pe Marte). În schimb, îmi plăceau poveștile în care erau doar animale, așa acceptam să fie dialog. Eram convinsă că ursul poate vorbi cu vulpea.

Mi-au mai plăcut mult Doi feți cu stea în frunte, poate și pentru că avea o grafică superbă cartea, Ca sarea în bucate, pentru că acolo era o femeie deșteaptă care a știut să aibă răbdare. La Mica sirenă mi s-a părut fascinant că cineva putea locui sub apă. Eu, copil de la mare, imediat am devenit curioasă și m-am gândit dacă chiar o fi în mare o zonă locuită. Dar mi s-a părut foarte enervant faptul că ea a trebuit să renunțe la voce și să simtă mereu cuțite în tălpi, ca să iasă din mare și să-l vadă pe prinț. Mă gândeam că poate găsea ea până la urmă un bărbat drăguț și sub apă, fără să se chinuie. Nu prea îmi plăceau dramele și chinuiala, după cum vedeți. Mi-au plăcut mult poveștile orientale, am citit de nu știu câte ori Ali Baba și cei 40 de hoți. Morgiana mi s-a părut un personaj memorabil, e deșteaptă, e nemiloasă, salvează toată situația, o și vedeam furișându-se peste tot. Cartea o „moștenisem” de la mama, de când era copil, era o cărțuie mică, uzată, cu multe desene foarte frumoase, o văd ca acum pe Morgiana cu șalvarii, papucii, vălul și ochii ei migdalați. Tot din categoria orientalelor, mi-a plăcut mult O mie și una de nopți. Aveam vreo 5 volume (tot de când era mama copil), le-am citit când deja aveam vreo 11, 12 ani și înțelegeam multe, deja văzusem filme, documentare, îmi puteam imagina peisaje, palate, și acum aș mai citi, poate chiar voi cumpăra și alte volume. O mie și una de nopți nu sunt povești pentru copii, mai ales că eu am avut acces la varianta necenzurată. Asta m-a ajutat, însă, să capăt înțelegere și deschidere către dragostea erotică, s-o apreciez cum o apreciau și acele personaje. E o poveste cu Kamaralzaman și domnița Budur, cred că are cele mai sincere și frumoase descrieri de nuditate și dragoste erotică din câte am citit. Mi-a plăcut mult pasiunea din acele povești și descrierile palatelor, Doamne, abia așteptam să vin de la școală și să citesc iar despre palatele alea. Vedeam tot, toate culorile, toată măreția, toate pietrele alea prețioase, lumina reflectată din havuzuri pe marmura sălilor, erau niște descrieri fantastice. Acolo era bogăție, era frumusețe, era acțiune, pasiune, amor, omor, smochine, cafea, soare, nu moarte care așteaptă să le pupe prințul ca să învie sau disperate care își taie picioarele ca să le intre în pantof. Deci, ca să rezumăm, mie mi-au plăcut poveștile populare românești și cele arăbești. Nu prea m-au dat pe spate dramoletele cu prințese și cenușărese. Dar, na, poate că nu am eu stofă de prințesă. Dacă eram prințesă, aveam și eu prințul meu care mă salva din turn și am fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Nu toată lumea are os domnesc. Uite, și niște exemple de povești pe care niciodată nu le-aș citi copilului meu. Fetița cu chibrituri și Prințul fericit. M-au băgat în depresie poveștile astea, chiar am avut stare depresivă după ce le-am auzit (una la radio și una pe disc, la niște rude). Și o recomandare: dacă n-ați citit Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, neapărat s-o citiți, este o carte în versuri, foarte amuzantă, genială. Cred că pe la 13 ani am citit-o și m-am amuzat teribil.

Într-o vară, o rudă care avea un teren aproape de Mangalia, ne-a chemat la câmp. Cred că aveam vreo 11, 12 ani și am mers cu mama. Am plecat dimineață, am ajus la câmp cât încă era răcoare. Cultivaseră porumb și pepeni rudele noastre, îmi amintesc cum stăteam la umba porumbului și lângă noi erau pepenii copți, sfere prinse în vrejuri, ficare în locul lui, pe pământ. Mama îmi luase o carte, Povești din tolba lui Moș Nae. Și citeam din carte, câte o poveste, pe rând, cu mama. Aerul curat, cerul senin, mirosul pământului, adierea vântului dobrogean, pepenii pe care i-am rupt din vrej și i-am mâncat acolo, mama citind povești, așa tânără și frumoasă, fac din acea zi o amintire minunată. Amintire cu povești. Cred că toți avem amintiri cu povești.

%d blogeri au apreciat: