Empatia noastră cea de toate zilele

În mai, după ce ne-am întors la birou din izolare, lipsea unul dintre colegi, un tânăr de 24 de ani care venise în firmă la practică în 2018, apoi se angajase. Întreba lumea de el și colegii lui de echipă (în frunte cu team leadera lui) ziceau pe un ton compătimitor: „Încă nu vine Andrei, are liber ca să descurce treburile și să-și rezolve problemele.” sau „Vine peste vreo două săptămâni Andrei, trebie să repare ce greșeli a făcut.” Puneau așa fețe triste și sictirite, încât mă gândeam oare ce-o fi făcut Andrei. E un coleg foarte amabil și chiar îmi părea rău la gândul că a făcut ceva care i-a creat probleme. În iunie a revenit Andrei la birou. Mă uitam la el, era întreg, spiritual cum îl știam și mi-a fost jenă să-l întreb ce s-a întâmplat de lipsise și-l tot compătimiseră colegii lui dar ne-a povestit el, foarte relaxat și bucuros. În aprilie aflase că prietena lui rămăsese gravidă. Total neașteptat. Când ne-a spus, eram singura care îl tot felicita și spunea: „Wow, ce tare, un copil! Super, măi, Andrei!” Ceea ce avusese el de rezolvat era să caute un apartament în care să se mute pentru că se logodiseră, în septembrie au făcut nunta și în noiembrie li s-a născut copilul. Sunt foarte bucuroși amândoi și numai lucruri bune ne spune el despre copil. Evident că încă se mai discută pe la spatele lui că a făcut o prostie, că s-a însurat prea tânăr, că ar fi fost o soluție și avortul, că vor divorța, etc. Nu m-aș fi așteptat să văd așa reacții la aflarea veștii că cineva va avea un copil. Poate și din cauză că eu mi-am dorit foarte mult să am copii și cred că e minunat să ai copii, așa mititei și drăgălași, cu plușurile lor și hăinuțele colorate. Cum să nu te bucuri când cineva va avea un copil și cum să numești greșeală faptul că un om se va naște?

Cu o lună în urmă a murit soțul femeii de serviciu de la firma noastră. Omul avea cancer de un an de zile și suferise foarte mult în metastază iar ea îl îngrijise. În ultima lună abia dormise, la gândul că el poate muri în orice moment. A venit, din păcate, și ziua în care el a decedat, ea s-a întors la serviciu peste vreo 10 zile, îndoliată, plânsă, obosită. Au luat-o oamenii în primire cu texte de genul: „Ne pare rău că treceți prin asta dar bine că ați scăpat de un chin.” și apoi își ziceau unii altora: „Acum e și ea liniștită. A scăpat de o grijă, poate veni să lucreze fără stres.” Ei erau așa optimiști că-i murise bărbatul și ea, cu o față complet neajutorată, le răspundea: „Știu că o să fiu mai liniștită dar știți cum e să merg acasă și să nu-l mai găsesc?” Dacă sunt atât de lipsiți de empatie încât să-și fi dorit ca iubita lui Andrei să facă avort, de ce să-și fi pus problema cum e pentru tanti Ana bucuria lor că i-a murit soțul? Să te întristezi că cineva se naște și să te bucuri că cineva a murit, mi se pare de necrezut. Nu poți să te pui un pic în pielea unui viitor părinte sau a unei văduve? Cu 3 zile în urmă a venit la mine la birou un coleg și-mi zicea: „Bine că a scăpat tanti Ana, că aia nu era viață. Au scăpat și el, și ea de un chin.” Mă gândeam când vor înceta să se bucure de moartea bietului om. Nu-l cunoșteam dar chiar mi-a părut rău că a murit. Era bine să nu se fi îmbolnăvit și să mai fi trăit. Nu mă pot bucura de moartea cuiva. Nici o secundă tanti Ana nu ne-a zis că a scăpat de chin sau că e mai liniștită, din contră, se tot gândește la el, își amintește cum era viața lor. La fel cum Andrei ne povestește ce râde copilul și gângurește și că abia așteaptă să-l ducă de mânuțe în parc. Chiar e uimitoare fericirea lui, e foarte surprins de tot ce face copilul. Poate că n-ar strica să fim empatici cu semenii noștri, în orice situație s-ar afla.

%d blogeri au apreciat: