Răbdare

În seara asta, după serviciu, am trecut prin supermarket să-mi cumpăr apă. Era destul de aglomerat. Toată lumea grăbită, grăbită, un domn s-a ciocnit de mine de parcă aș fi fost invizibilă. Când am ieșit, un alt domn nu avea chef să pună căruciorul la loc în rastel și i-a dat nervos un brânci. Terenul fiind un pic în pantă, căruciorul a început să alunece, m-am ferit să nu mă lovească și a sărit el și l-a prins exact când era să-i lovească mașina. Instant karma.

Stres. Toată lumea e stresată. S-a făcut un an de când era bătaie pe făină și hârtie igienică. Un an de când eu am simțit pentru prima oară cum e să dormi atât de chircit și de speriat, încât dimineața să te doară tot corpul. Un an și parcă nu se mai termină, ca imaginile difuzate în buclă de televiziuni. Nu mai avem răbdare. Cu semenii, cu boala, cu știrile alarmiste, cu rudele, cu prietenii, cu noi înșine. Eu am făcut imprudența să mă uit mult pe diverse site-uri de știri. La serviciu, cum nu aveam ce face, mai intram pe ceva știri. Devenise o obișnuință. Ieri dimineață, cum am ajuns la serviciu și am deschis calculatorul, am deschis o pagină de ziar online. Titlu mare, zicea un medic că se va închide Bucureștiul. În momentul ăla, am simțit că o să cad. Mi-am pierdut echilibrul. Tot restul zilei am fost într-o stare de totală demoralizare pe care n-am putut-o alunga nicicum iar noaptea am dormit groaznic. M-am trezit la un moment dat cu inima bătându-mi tare și cu gândul că nu mai suport să văd doar pe ecrane oamenii cu care vreau să mă îmbrățișez, să stăm la o cafea, să fim unii cu alții în același loc. Azi începeam să plâng din nimic, am fost la serviciu în baie ca să plâng, la un moment dat, ca să nu mă vadă colegii. Am rezistat un an, cât m-au ținut puterile, am fost pe val dar a venit și momentul meu să cedez. Aș vrea să se facă niște studii care să arate clar și impactul psihologic a tot ceea ce trăim, pe lângă cel fizic propriu-zis al bolii pentru că știu persoane care au lăsat garda jos mult mai devreme ca mine. Acum trebuie să am răbdare cu mine ca să încep să-mi revin, i-am scris psihologului să mă programeze la o ședință și, în funcție de cum mă voi simți, decidem dacă va fi nevoie să iau pastile. Azi nu m-am mai uitat la nicio știre, n-o voi mai face destul de mult timp înainte, mi-am rugat cea mai bună prietenă să mă anunțe dacă se mai impun restricții pentru că eu nimic nu voi mai afla direct de la știri.

Când eram în izolare, luam telefonul și sunam pe toată lumea ca s-o iau la încurajat, le ziceam tuturor verzi și uscate, să le ridic moralul. Acum mă încurajez doar pe mine. Aveți răbdare cu voi înșivă, toată răbdarea, chiar dacă asta înseamnă și să mergeți mai lent sau să lăsați treburi neterminate. Fiți atenți la ce simțiți pentru că vă puteți trezi, ca mine, loviți de depresie ca de trăznet. Pe neașteptate. Săptămâna trecută am aflat de sinuciderea unui tânăr pe care îl cunoșteam. În loc să aibă grijă de el, să apeleze la psiholog sau la psihiatru, a sărit pe geam. Nu ignorați nimic din ceea ce vă neliniștește sau vă deprimă foarte tare. Cereți ajutor când simțiți că totul în jur devine atât de sumbru și de trist, încât parcă ar fi alt loc. Așa e începutul depresiei, bulgărele care începe să se rostogolească pe versant până devine uriaș, de nestăvilit. Pentru cei de care ați auzit că s-au aruncat pe geam sau în fața metroului, așa a început: totul a devenit trist, aproape străin, propriile trăiri erau atât de descurajatoare încât se pomeneau oftând, lumina părea să-și piardă intensitatea, totul îi obosea, în loc să le mai stârnească interesul. Și au crezut că va trece sau că nimeni nu-i va lua în mod serios. Aveți grijă de voi și luați-vă în serios.

De un an de zile, am făcut prin casă tot ce se putea face. Pe 22 se face un an de când m-am mutat aici, prima mea casă, două luni închisă în ea, apoi întorcându-mă iar și iar tot aici, citind, scriind, dansând, făcând curat, ascultând muzică, așa o țin de un an și simt că nu mai suport casa asta. A văzut la samba parchetul ăsta de se crede ring de discotecă. N-am făcut nici petrecere de casă nouă pentru că nu pot chema lume. Ieri am simțit că chiar nu mai suport, orice aș face aici ca să treacă timpul, mă scoate din minți. Prietena mea cea mai bună venit cu o idee. Mi-a zis că dacă tot merg anul ăsta în câteva excursii (dacă oi reuși), să citesc pe net despre orașele în care voi merge. Azi am citit despre Miercurea Ciuc și Odorheiu Secuiesc (sunt aproape sigură că ni se anulează plecarea din 10 aprilie), mai caut și mâine ceva informații, apoi vin la rând Clujul și Delta. Vreți să vă spun ce personalități s-au născut în Miercurea Ciuc sau câte cartiere are Odorheiu Secuiesc? Asta am ajuns să fac în martie 2021, în loc să merg la un spectacol, la un concert sau să fiu cu 3 prieteni într-o cafenea. Parcă îmi arunc viața la gunoi. Simt că vreau să mă urc pe pereți. Totuși, am răbdare cu mine. E singura soluție acceptabilă. Și îmi doresc să am în continuare răbdare și cu ceilalți. E foarte important să simțim că ne avem unii pe alții. Mă întristează să văd că sunt persoane care țipă la alți trecători pe stradă sau la călători din transportul în comun. Și ceilalți sunt oameni, și pentru ei e greu, nu e pandemie doar pentru Ionescu sau pentru Popescu. E foarte rău că au fost întorși oamenii unii împotriva altora în anul ăsta care a trecut. Toți ne hrănim din aceeași sursă de energie și răul pe care-l facem altora e răul pe care ni-l facem nouă înșine. Fiecare dintre noi ar trebui să fie conștient de asta. Doresc să fiți binecuvântați cu răbdare, forță de rezistență, sănătate, altruism și oameni buni în preajmă.

Un gând despre „Răbdare

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: