O zi dificilă

Pentru mine (și alte sute de mii de oameni care folosesc zilnic metroul) azi a fost o zi grea. O zi în care am întârziat la serviciu, în care am mers o grămadă pe jos sau înghesuiți prin autobuze și tramvaie. Eu am preferat să merg pe jos și sunt frântă de oboseală. A fost o zi în care ne-am dat seama că, indiferent dacă votezi cu unii noi sau cu unii vechi, tot niște incompetenți ne conduc și că orice gașcă de nenorociți poate opri circulația, poate face ce vrea, ba mai și apar țanțoși, cu declarații la tv, în loc să-i fi dus cineva la anchetă pentru ce au făcut. Nu e despre România, e despre București și sper să se mute capitala pentru ca adunătura de ratați care se prelinge prin București, să nu mai aibă vreun cuvânt serios de spus în România și orașul ăsta să rămână doar o mahala demnă de ignorat.

Când am ajuns în seara asta acasă, am mâncat ca-n târgul lui Cremene și mă gândeam: „Ce zi grea am avut…” Ce rost avea să mă mint ca să-mi ridic moralul? E vindecătoare sinceritatea față de noi înșine. Spun asta pentru că am citit prin diverse articole sau am auzit la unele persoane că pentru nimic în lume nu trebuie să spui că ceva merge prost, că trebuie s-o ții una și bună că totul e minunat, genul ăla de prosteală cu gândirea pozitivă. Nu-i așa. Gunoiul băgat sub preș e tot gunoi. E greu cu virusul ăsta, cu restricțiile, cu realitatea că se rotesc la putere niște incompetenți deși noi sperăm să fie alții mai buni de fiecare dată când votăm. Când simți că nu mai poți, fii sincer cu tine și ia o pauză. Dacă te minți și tragi de tine, e ca și cum ai tot băga energizante deși abia te târăști. Să fim în contact cu emoțiile noastre! E cel mai sănătos. Pe mine mă ajută foarte mult să fiu atentă la ce simt pentru că uneori sunt luată de val și rămân setată pe atitudinea energică, politicoasă și veșnic zâmbitoare cu care umblu prin lume dar în interior sunt amărâtă, furioasă sau deznădăjduită și ignor asta. În timp se adună toate aceste stări și sunt tot mai incomode. De aceea îmi permit să fiu uneori, în singurătate, total în contact cu starea mea și s-o trăiesc așa cum e. Și îmi trăiesc amărăciunea mea, letargică pe canapea, până o consum pe toată. Sau furia. Sau deznădejdea, sau temerea. Senzația pe care o ai apoi e ca după ce te trecuseră toate alea, te abținuseși dar ai fost la toaletă. E eliberator. Nu poți să tragi apa după tristețe dar dacă o lași să treacă prin tine, se duce. Odată, o psihologă foarte simpatică, mi-a dat un sfat. Eram eu foarte amărâtă și furioasă pe cineva și tot nu reușeam să scap de starea aia, oricât mă luptam. Ea mi-a zis: „Lasă ca ceea ce simți să treacă prin tine. Nu să eviți, nu să vindeci, nu să detești ceea ce simți. Pur și simplu să lași să treacă prin tine.” Am ajuns eu acasă, m-am așezat pe un scaun și mi-am propus să treacă prin mine acel sentiment oribil care nu-mi dădea pace. Timp de vreo 10 minute, simțeam cum ceva îmi frământă mușchii, îmi zobește oasele, îmi încinge sângele, era un chin total. Apoi a trecut. Definitiv. Niciodată nu m-am mai gândit la acel om cu resentimente, era ca și cum nu l-aș fi cunoscut. Luați-vă curaj și lăsați să treacă prin voi ceea ce vă deranjează pentru că veți consuma energie inutil dacă tot veți nega dacă sau veți încerca tertipuri tâmpite de genul „Zic că totul e bine, totul e bine, îmi pun un zâmbet pe față.” Dacă îți pui o mască, nu vei fuziona cu ea.

Am observat că există o tendință generală de perfecționism bolnav, obsesia de a ne fi mereu bine, de a întâlni doar oameni amabili, corecți și drăguți, de a arăta impecabil mereu, de a avea servicii bine plătite unde colegii sunt pâinea lui Dumnezeu, de a ne trezi mereu cu soarele la geam. Pentru mine e uimitor să aud mereu lamentările colegilor mei că ninge, că plouă, că e ceață, că e lapoviță, de parcă am fi avut la naștere contract cu Dumnezeu să avem doar zile cu soare. Toată orăcăiala asta, toată râzgâiala și pretențiile perfecționiste ne scufundă zi după zi. Prinși în propriile lamentări și așteptări nerealiste, cum erau prinși în pânze de păianjen The Cure în videoclipul de la Lullaby. N-am avut nici cea mai mică tresărire azi când am văzut rahatul ăla de afiș pe poarta metroului. Eu nu mai am de mult așteptări de civilizație și decență de la București. Spre deosebire de visători, eu știu că locuiesc în fieful prostiei și al nesimțirii. Am plecat pe Maniu știind că am de mers aproape o oră până la Lujerului ca să iau 41 dar m-am bucurat că mă mai vede și pe mine soarele, ce era să mai zic? Nu m-a enervat mersul pe jos cât m-au enervat prostia și dezinteresul celor care au gestionat (ca niște ratați sadea) toată situația asta. A fost o zi de căcat. Dar nu am încercat să neg. Nu putem avea doar zile bune. Asta e lumea în care trăim, alta nu avem de unde să luăm. Zile bune sau rele, sunt ale noastre. E viața noastră, scurtă și prețioasă. Dacă nu aveam picioare, îmi era greu să ajung azi de la Păcii la Lujerului. Pot merge, pot vedea pe unde merg, am creier ca să gândesc și să înțeleg că a fost o zi dificilă dar că vor veni și zile mai bune.

%d blogeri au apreciat: