Stomac și nervi tari

În seara asta mi-am dat seama că eu n-am mai făcut gripă din februarie 2020. Nu era an în care prin octombrie, noiembrie sau ianuarie, februarie, să nu fac gripă. Nu știu cum dar anul ăsta m-a sărit. Recunosc, port mască, mă spăl des pe mâini dar la serviciu la mine sunt destul de mulți negaționiști care nu poartă măști, mai las și eu garda jos când simt că nu mai pot respira cu masca aia. Dar n-am avut nimic niciunul și nici cei cu care locuiesc colegii mei. În schimb, au făcut corona cei care au ales lucrul de acasă și pe care nu-i vedeam la față cu lunile. Pe unii nu i-am văzut de un an. A fost un gest urât din partea noastră dar ne-am amuzat săptămâna trecută când am aflat că cea mai precaută și mai temătoare colegă are coronavirus (formă medie, s-a chinuit destul de tare). E genul ăla de om care merge cu mască și la wc, a refuzat de un an să mai vină la birou și s-a izolat acasă. Oricum, bine a făcut că a stat acasă pentru că de vreo două ori a venit astă vară, se dădea din 5 în 5 minute cu dezinfectant pe mâini și zicea că ea știe oameni care au murit, că e groaznic și ucigaș virusul ăsta, era pe mod panică. Cred că atunci când a aflat că are coronavirus, s-a și apucat să se uite la prețuri de sicrie, nu mai credea că scapă. E uimitor cum ea, cu masca non stop, închisă în casă, a făcut corona iar eu nu am făcut, deși am avut o atitudine de-a dreptul sinucigașă. Am adoptat eu o logică proprie, cum că vara nimeni nu are gripă, deci vara suntem asimptomatici, deși virusul există. Când am ieșit din izolare, eram precaută. Apoi, când a venit vara, mi-am zis: „Acum e momentul să iau coronavirus.” Mergeam cu metroul, cu mâinile pe bări, puneam mâinile peste tot, când ajungeam acasă îmi dădeam cu mâinile pe față, mi le băgam prin nas, mă frecam la ochi. Nimic. Am tot perseverat eu până când am făcut doar roșu în gât în iulie, câteva zile. A trecut cu Trachisan. Dar nu mi-am pierdut simțul gustului sau al mirosului, deci poate n-a fost corona. Iar am perseverat, în septembrie am răcit câteva zile, crunte dureri de gât, cele mai mari dureri de gât ever (chiar din prima zi de stat în casă, după accidentarea care mi-a scos din uz piciorul drept pentru două săptămâni). Când a venit frigul, iar am recăpătat precauția pentru că toamna încep virozele nasole. Deci eu, expunându-mă deliberat luni de zile, am avut roșu în gât iar colega mea hiper izolată și mascată, formă medie, plămâni afectați. Nu-mi explic altfel decât că poate marea mea gripă din februarie 2020 a fost coronavirus și am căpătat atunci imunitate sau că am făcut parte dintre cei cu simptome ușoare. Era odată un fel de glumă despre o epidemie de ciumă la care au murit un milion de oameni și Dumnezeu l-a trimis pe pământ pe Sfântul Petru să vadă ce-i cu epidemia iar la întoarcere, Sfântul Petru i-a zis: „Doamne, o sută de mii au murit de ciumă, nouă sute de mii au murit de frică.” Eu, totuși, sunt grijulie cu cei din jur. Când merg să achit întreținerea, sunt singura de acolo care poartă mască. Nu-mi țin masca sub nas, nu vreau să am pe cineva pe conștiință, mă văd rar cu prietenii, nu sunt de acord cu fentarea regulilor, cu nesimțirea și sociopatia, a fost alegerea mea să mă expun dar nu-i expun și pe alții. Vecinii mei, în schimb, porceală totală. Încă din izolare, pentru că la noi in the ghetto nu prea venea poliția, ei erau afară cu beri, nas în nas, câte 4, 5 la gargară. Vara, gașcă la beri. Nimeni cu mască. Gospodinele adunate ciorchine de vorbă, nici urmă de mască. Oamenii ăștia o țin așa de un an. 3 blocuri alăturate, același stil. Nici un caz de coronavirus. Nimeni. Eu, anul trecut în aprilie, mai, când îi vedeam, mă gândeam că într-o lună vor fi morți. E martie 2021 și omenașii ăștia n-au avut nici măcar o răceală. Iar faptul că pe mine m-a sărit gripa două sezoane la rând, mi se pare ceva de necrezut.

Acum e tevatură totală cu vaccinurile. Suntem pe ultima sută de metri cu pandemia și stresul acumulat e uriaș. Eu nu am niciun stres cu vaccinurile, nu știu de ce se agită lumea așa. Când începuse campania de vaccinare, se agita un coleg al meu, zicea ofticat: „Băi, uite, că sunt primii de-ăștia care nu au nimic, dar sunt de la Stat. Ție nu îți pare rău?” și i-am zis: „Nu. Foarte bine. Dacă nu mor ei cu spume la gură sau nu paralizează, ne vaccinăm și noi.” A zis: „Ai dreptate. Lasă-i pe ei să fie testeri.” A fost o nesimțire uriașă ca unii sănătoși să ia, cu aranjamente, fața bolnavilor dar de ce e țara asta unde e? Pentru că e plină de sociopați, oameni care vor să-și calce semenii pe capete ca să le fie lor bine. Unde aveau să ne ducă anii în care ne luptam la cozi pentru mâncare și se câștigau bani turnând vecinii la poliție pentru că au spus o glumă? La sociopatia de azi. Ura față de celălat și egoism cât cuprinde. Ceea ce trăim de când a început pandemia asta, e un film absurd pentru care trebuie să ai stomac și nervi tari. Mă uit ca la o operă de artă la tot ceea ce se întâmplă. E crud, e năucitor. Cât am așteptat un moment ca ăsta, în care să se vadă esența oamenilor! Spitale care iau foc, mahalagii demagogi care scot în stradă lumea pentru false probleme, maniacul psihopat de Teodosie face pelerinaje, ne pomenim două luni închiși cu forța în case de istericii care ne conduc și care apoi se miră de ce dracului ne ducem în cap economic (chiar, oare de ce?), oameni care se ceartă și se scuipă în autobuze pe motive de măști, firme falimentate, eu dându-mi cu mâinile murdare pe față, într-un moment de respiro al pandemiei, ca să mă expun la virus când putea fi dus ușor. Cred că am luat-o razna cu toții. Eu și acum mă gândesc că poate fac coronavirus și mor, e un gând care tot vine, de un an încoace. E un stres pe care poate că îl duce fiecare dintre noi. Am avut momente în care m-a bântuit depresia, recunosc, dar am un avantaj: știu cum e și mă pot feri de ea. Prima oară am ajuns până aproape de fundul prăpastiei pentru că n-am știut cât de rău poate fi dar când ai trecut prin niște experiențe, rămâi cu abilități.

Un gând despre „Stomac și nervi tari

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: