Liniște.

În seara asta am reauzit o melodie pe care o ascultam mult anul trecut în aprilie și mai, când eram închiși în case și în primele săptămâni de libertate. Parfumurile și melodiile îmi trezesc cele mai puternice amintiri. Când eram copil, mama avea un parfum pe care rar mi s-a întâmplat să-l mai recunosc la unele femei, în decursul timpului. Brusc mă simțeam ca în copilărie, o și vedeam pe mama așa tânără, frumoasă și Mangalia din anii ’80. La fel și cu muzica. Mă revedeam în seara asta cum urcam în după-amieze de mai 2020 pe Bulevardul Eroilor, peste drum de Universitatea de Apărare, într-o completă liniște și lumina aurie a Soarelui care mergea spre apus, învăluia tot. După două luni de stat în casă și învârtit câte o oră prin jurul blocului, îmi dădeam seama clar că, după ani de zile, nu mai locuiesc în extrema estică, ci în extrema vestică a Bucureștiului și că nu mai am cum să mă plimb în IOR, ci trebuie să-mi găsesc alt loc. Luam metroul până la Eroilor și mergeam în Cotroceni. Totul era nou pentru mine, casa mea, cartierul, atmosfera pandemică ce schimbase complet obiceiurile și amuțise agitația orașului, locurile de plimbare. Singură acasă, singură oriunde, singură în serile de mai în care urcam sau coboram panta Bulevardului Eroilor în dreptul Universității de Apărare. Acel loc îmi e atât de clar în minte! Acolo, indiferent de oră, de zi, e o atmosferă senină și liniștită, de parcă ești teleportat din București. E o buclă temporală. De pe Eroilor intram în parcul Romniceanu, un parc mic, mic, eu îi zic parcul cu deal. În parcul cu deal copiii se dau cu trotinetele pe panta abruptă care duce până în strada Alexandru Vitzu. Mă așezam primăvara trecută pe o bancă, rămâneam până se înnopta și urmăream cum cădeau copiii cu trotinetele de pe pantă. Dacă nu-l am pe al meu, ca să-l fi cules de pe jos după ce lua o gură de asfalt, îi vedeam pe ai altora. Cred că s-au rupt multe picioare și mâini pe acolo. Stăteam în parcul Romniceanu și îmi era un dor imens de IOR. Peste toate mizeriile cu închisul în case, cu scăderea salariului și teama de boală, mai aveam și acomodarea cu noua zonă, cu noua casă. Când zic „mai 2020”, e o mare de tristețe. Îmi amintesc prima zi de după izolare, era 15 mai. Mi-am cumpărat abonament de metrou, am mers până la Victoriei, ca să văd trandafirii de pe Paris. Orașul era destul de gol. Până noaptea m-am plimbat. Aerul era atât de proaspăt, erau peste tot flori și atât de puțină lume pe stradă! Mă simțeam convalescentă, trecusem prin niște zile mizerabile și nimeni, nimeni nu era cu mine. Lumea se temea de boală și stătea în case. E un an de când mi-am dat seama ce singură sunt iar asta mi-a schimbat complet viața. La începutul lui 2020 scriam că urma să-mi iau casă și eram îngrozită la gândul că voi sta singură dar nu doar că mi-am luat o garsonieră în care stau singură, a mai venit și pandemia vieții. Am dat ochii cu o singurătate completă. Dacă mi-ar fi zis cineva în ianuarie 2020 că va fi așa, aș fi plâns cu vorbe, n-aș fi crezut că voi rezista. Dar nu doar că m-am acomodat cu singurătatea, ci a fost un ajutor uriaș pentru mine, pentru că mi-a pus toată viața în fața unei oglinzi. Până pe 22 martie 2020 am stat prin casele altora, apartamente mai frumoase sau mai puțin frumoase, cu colege mai mult sau mai puțin amabile, viața mea era într-o continuă schimbare și fuzionam cu energia locurilor și a oamenilor, pe unde mă mutam. Când eram chiriașă, la orice chestie în neregulă, sunam proprietarul și chema un meșter. Acum toate sunt responsabilitatea mea. Și e foarte greu. Dar toate lucrurile astea m-au ajutat să înțeleg în ce punct mi-am adus viața. Exact singurătatea de care m-am temut, mă ajută acum să-mi limpezesc mintea și să-mi pun întrebările pe care în trecut le evitam pentru că mai stăteam cu colegele de apartament la o pizza, ne mai sfătuiam, ne mai ridicam moralul, îmi mai luam bagajele și căutam altă casă dacă nu-mi convenea, dar timp de limpezit gânduri eu n-am avut. Eu cu mine nu prea am stat în decursul timpului iar din primăvara lui 2020 până acum, am avut timp berechet de stat cu mine.

Vine iar luna mai, merg pe Paris la trandafiri. Nu mai sunt atât de năucă și tristă cum eram în mai 2020. Acum totul îmi pare a fi într-o liniște ca în după-amiezele cu lumina caldă din bucla temporală Bd. Eroilor-Romniceanu. Nu îmi amintesc să mai fi trăit vreodată o asemenea stare de liniște. Poate vi se va părea ridicol, dar faptul că am 38 de ani și nu mai am 18 sau 28, a făcut să reduc toată presiunea pe care o simțeam asupra mea. La 18 ani știam că urma să fac o facultate, să încep apoi să-mi caut de lucru, să îmi fac o familie, să am copii, să trec prin niște nașteri, să îmi țin bine familia, rudele urmăreau destinul meu și al alor tineri și mereu comentau pe la adunări de familie câte mai am de făcut. Am făcut și facultate, am și tot avansat cu locurile de muncă până am ajuns la unul unde mi-e bine în mare parte, am renunțat în 2020 complet la speranța că voi mai avea un partener sau o familie și a fost ca o buruiană uriașă pe care am rupt-o din rădăcină pentru că doar eu știu cât am suferit pentru soțul și copiii pe care am tot așteptat că mi-i va da Dumnezeu. N-a vrut Dumnezeu cu mine și acum nici nu mai contează. Toate acele sarcini pe care le aveam pe cap la 18 sau 28 de ani, au dispărut treptat. Nu mai sunt tânără dar mi-am permis să mă liniștesc și să mă opresc odată. M-am luptat destul cu toate. Nici nu mai stau să-mi bat capul că voi muri singură, că mă vor găsi vecinii putredă prin casă, pentru că nu vreau să-mi stric liniștea din 2021 cu gândul la ce va fi în 2041. Dacă ne gândim doar la căcaturile pe care ni le va livra viața, ne batem joc de ea, după ce că e așa de scurtă. Atâtea lucruri bune pot face, pentru mine și pentru alții, în timpul rămas, încât mă bucur că am trecut de anii în care am avut de îndeplinit sarcinile fiecărui om (facultate, casă, familie, plod, etc) și pot umple cu ce am eu chef tot timpul rămas. Nu știi până nu încerci. Când aveam 29 de ani, eram într-o super panică la gândul că mă apropiam de 30, că se ducea tinerețea mea ca sania pe derdeluș dar acum, când mă apropii de 40, nici nu-mi mai pasă. E bine să ajungi într-un moment în care ieși de sub reflectoare. Nu mai ești în contingentele de tinere atrăgătoare, nu te mai întrabă rudele ce facultate vrei să faci, nu te mai întreabă când te măriți, începi să nu mai contezi pentru alții dar ți-e atât de bine cu tine, încât îi compătimești pe fragezii ăia care ți-au luat locul sub reflector.

%d blogeri au apreciat: