O zi de joi

Vi s-a întâmplat vreodată să treceți printr-un moment a cărui amintire să vă urmărească zile la rând? Eu am avut săptămâna asta o zi din care simt că încă nu am ieșit.

Era joi, pe la ora 10.30. Eram la serviciu într-un training online, cu căștile pe urechi, urmăream ce zicea colega mea care ținea trainingul. Dintr-o dată am simțit că cineva mi-a înfipt un cuțit în ceafă. M-am gândit că m-o fi luat o migrenă rebelă. Apoi au început să mă doară genunchii, parcă mersesm kilometri. Apoi mușchii de la picioare, de la mâini, cuțite în coloană, în tâmple, în șolduri, în dinți. Mi se făcuse atât de frig, încât parcă eram afară în ger, îmi ardea pielea de frig, mi-am pus un șal pe mine și, urmărind ce spunea colega mea, m-am gândit: Am coronavirus. În momentul ăla m-a luat o groază care a întrecut toate durerile pe care le simțeam. Am paralizat de groază. O auzeam zilnic pe colega mea povestind cum se chinuia mătușa ei în ATI și m-am văzut în aceeași situație, muribundă pe un pat de spital, cu medicii costumați în jurul meu. Au început să-mi curgă lacrimile de nu le puteam stăpâni, era năucitor ceea ce simțeam. Mi-am dat seama că dacă voi muri curând, e un lucru de care îmi pare rău, unul singur. Și care nici măcar nu are legătură cu anii pe care îi pierd dacă mor așa tânără. Nu conta că muream, oricum, mă întorc acasă și nu e nimeni. M-am gândit la mama, nu-mi păsa. M-am gândit la restul rudelor, nu-mi păsa. Nu conta că muream și-i lăsam în urmă. Groaza de coronavirus se împletea cu groaza că îi pot lăsa pe toți cu atâta indiderență în urmă și e un singur lucru de care mi-ar părea rău, ceva ce nu pot spune nimănui. Mi-am pus ceva să mănânc și am luat un Vitamax și pastile pentru gripă. Nu știam ce să fac. S-a terminat trainingul și mă simțeam mai bine, frigul trecuse, durerile trecuseră. Era ca și cum nu aș fi avut nimic. Am mai luat pe parcursul zilei vreo două doze de pastile, profilactic, și apoi eram ca nouă. Ce naiba se întâmplase? Nu-mi pot explica. A doua zi am avut o ușoară tuse cu expectorație și mă tot așteptam să revină răul, să mă lovească în plin coronavirusul dar…nimic. Ceea ce a rămas, însă, a fost starea aia psihică de șoc în fața a ceea ce gândisem. Nici acum nu-mi pot reveni. Noaptea trecută m-am trezit la un moment dat și îmi doream să adorm odată la loc pentru că venise din subconștient aceeași certitudine, indiferența față de moarte, față de toate rudele mele și incredibilul gând pe care-l avusesem, singurul regret, complet neașteptat. Astăzi am sunat acasă, cum fac de obicei, ca să văd ce mai fac mama și bunica mea. A răspuns mama. Vorbind cu ea, iar mi-am amintit că nu mi-ar fi păsat câtuși de puțin dacă muream și o lăsam în urmă. Vocea ei mă scotea din minți, nu mai suportam s-o aud. Am depărtat telefonul de ureche pentru că vorbea foarte tare și nu mă interesa ce s-a mai făcut frumos prin Mangalia, țipa în urechea mea niște chestii inutile la fel cum simt a fi și existența ei. Mi-a venit să urlu la ea: „Taci, taci, nu mă interesează ce s-a mai făcut prin Mangalia, nu mă interesează ce ai de zis! Am simțit cu 3 zile în urmă că sunt atât de aproape de moarte și nu-mi păsa de tine, era atât de clar că nu-mi păsa că te las în urmă sau că mai exiști!” Am grăbit încheierea conversației și, după ce am închis telefonul, am simțit că trăiesc într-o lume atât de goală, în care aș vrea să-mi pese de mama dar nu mai pot. Simptomele alea ciudate de joi m-au neliniștit atât de tare, încât am simțit că pierd orice sens. Sunt atentă dacă îmi crește temperatura, dacă mă mai doare ceva, inspir puternic ca să îmi dau seama că plămânii mei sunt la fel. Am obosit enorm. Am momente în care mă gândesc că aș vrea să se termine toate, decât să mai stau cu teama asta. Nu mai suport să văd oameni cu măști, să aud cuvântul restricții, să simt cea mai mică durere sau răgușeală. Nu mai pot. Peste toate astea, m-a luat azi și o alergie ultra tâpită pe care o fac mereu între jumatea și finalul lui aprilie , nu știu ce naiba înflorește, dar mă nenorocește an de an, îmi simt capul cât banița. Și iar am început să cred că e coronavirus, am plâns de m-a luat damblaua, nu de frică, ci de epuizare, pentru că simt că nu mai pot. Psihic mă simt la o limită.

Eram convinsă că dacă voi fi vreodată pe moarte, mă voi gândi cu o enormă afecțiune și durere la mama, la rudele mele, la colegi, la toți oamenii din jurul meu, la viața mea. Când m-am văzut pusă în fața unei realități complet diferite, a fost un moment de șoc din care nu-mi revin. Băi, fraților, efectiv nu-mi pasă. De când m-am mutat singură, adică de un an și 2 luni, am descoperit ceva. Era prin toamna lui 2020 și mi-am dat seama că orice ar păți mama, nu mi-ar păsa. Când eram copil, o iubeam din tot sufletul, nu suportam gândul că cineva măcar o jignește pe mama cu un cuvânt. În toamna lui 2020 am făcut 38 de ani, era primul an în casa mea, o garsonieră în care stau singură și îmi văd tot restul vieții în singurătate, fără familia pe care mi-am dorit-o. Gândul ăsta e în mine zilnic. Mama, care mi-a dat viață fără să mă fi dorit măcar, va muri iar eu, adusă pe lume fără voie, îmi voi continua viața de femeie singură, în casa unde nu mă așteaptă cineva. Mama are creierul prea varză din cauza bolii ca să înțeleagă cât de greu îmi e, dacă i-aș spune. Îmi e atât de greu, încât nu mai e loc să mă doară sufletul vreun pic și pentru alții. În primul rând nu pentru ea. În seara asta am simțit că înnebunesc dacă o mai aud vorbind. Frica de pandemie și de moarte a scos din mine toată indiferența și m-a copleșit. De fapt nu-mi pasă. De fapt sunt pregătită să plec atât de ușor din lumea asta care a avut atât de puțin pentru mine. Un singur gând de regret. Complet neașteptat. Cum naiba?

Dragii mei, vă doresc să fiți sănătoși, să aveți multe motive pentru a iubi viața și să treceți cu bine de perioada asta grea. Eu sunt uimită, de un an, când văd câte pot descoperi la mine.

%d blogeri au apreciat: