Seară de seară

„Am spus că vreau să te aprind seară de seară/ Chiar dacă mă faci scrum și o să doară/ Eu îți repet același gând a doua oară/ Pentru că tu tot n-ai somn.”

Când sunt acasă, ascult muzică pe youtube, las melodiile în ordinea în care mi le aranjează dar una singură n-o pot asculta. Seară de seară. Mi se face rău când o aud, simt că nici nu mai pot respira. De ce? Pentru că o ascultam în primele două luni din 2020, una dintre cele mai luminoase și fericite perioade din viața mea. De atâtea ori am oprit-o și am evitat s-o ascult în anul care a trecut, încât deja am ajuns să mă gândesc că acelea au fost ultimele zile fericite ale vieții mele. Azi mi-a apărut pe facebook o amintire și mă întrebau dacă vreau să-i dau share. A trecut un an deja. E o fotografie pe care am făcut-o în izolare. Mă plictiseam, stăteam închiși în case de o lună și, într-o seară, m-am machiat și m-am apucat să-mi fac selfie. Una dintre poze a ieșit atât de frumoasă încât am postat-o pe fb. Eram atât de fericită și de senină în poză încât azi, deși nu mai sunt izolată, deși lucrurile ar fi trebuit să fie cu mult mai bine ca în aprilie 2020, mi-am dat seama că sunt aproape de fundul prăpastiei spre deosebire de momentul ăla. Dacă aș fi făcut și azi o poză, chipul tristeții și al oboselii ar fi fost în ea. Sunt lucruri mult mai rele decât să stai închis în casă, deși n-aș fi crezut, dacă mi-ar fi zis cineva cu un an în urmă. Cum îmi spun eu când încerc să-mi ridic moralul: mereu e loc de mai rău. 29 aprilie 2021 poate fi mai rău ca 29 aprilie 2020.

Iar mă simt cea mai nerecunoscătoare ființă din lume. Totuși, cum spune cea mai bună prietenă a mea care e psiholog, e bine să fim în contact cu stările noastre, în loc să ne mințim că totul e minunat doar ca să nu părem nerecunoscătorii de serviciu. Am trebăluit mai devreme prin casă, tot făceam ture pe scară ca să aranjez lucruri în dulapurile de sus și mă gândeam că ar fi trebuit să rămân ancorată puternic în bucuria de a avea casa mea. Dar m-am bucurat destul, pe bune, m-am bucurat până când mi-a trecut. De un an, de când nu mai am viață, m-am tot bucurat de casă. Nopțile trecute mă tot trezeam și veneau diverse gânduri, începeam să mă rog ca să pot adormi și reușeam să adorm la loc rapid. Nu-mi iese din minte momentul trăit cu o săptămână în urmă când îmi curgeau lacrimile fără oprire realizând că nu mi-era groază pentru că aveam simptome de răceală și se putea să mor, ci îmi era groază pentru că nu mă deranjează gândul că mor, căutam ceva de care să fi fost atașată și nu găseam ceva. Casa, rudele, serviciul, nimic, nimic. Dacă mi-ar fi zis cineva: „Vezi, că va veni un moment în care îți vei da seama cât de fericită și de împlinită ești tu de fapt și cum de nimic n-o să te poți prinde când o să ai în față perspectiva morții și n-o să mai conteze nici durere, nici nimic, nici gândul că te iau costumații ăia albi cu salvarea, ci doar că nimic nu te leagă de viața asta”, aș fi zis: „Nu, frățică, nu se poate.” Iată că se poate.

Mi-e dor de 29 aprilie 2020. A trecut un an care a dat cu mine de pământ cum dă un copil furios cu ursulețul de podea. Și nu se mai termină. Mă întreb dacă voi mai putea asculta vreodată Seară de seară. În copilărie, am văzut odată un serial de epocă și acolo era ținut jurnalul unei familii. Într-o zi, în urma unor evenimente neplăcute, una dintre fiice a scris în jurnal apoi a tras o linie groasă și a spus că acolo se termină etapa fericită a poveștii familiei lor. După niște zeci de ani, o altă rudă, care între timp îmbătrânise, recitește jurnalul și, când ajunge la linia trasată, zice: „Într-adevăr, aici s-a oprit perioada fericită a familiei noastre.” Așa îmi simt eu acum viața. Împărțită în două, dacă aud Seară de seară. Ca din altă viață îmi amintesc unele momente din primele 3 luni ale lui 2020. Frânturi de vorbe, imagini, oameni, lucruri minunate care se întâmplau. Apartamentul elegant și luminos în care stăteam la Dristor, parchetul bej, lampa de birou pe care o aveam mereu aprinsă când stăteam seara la laptop sau când citeam, raftul cu cosmetice. Ieșirile cu prietenii. După amiezele de duminică în care mergeam la slujbă cu prietena mea penticostală, cântecele de acolo, oamenii, atâția oameni, atâta armonie și energie bună. Mergeam pe jos de la Dristor la Piața Iancului unde mă întâlneam cu ea, apoi plecam spre Popa Nan, unde era biserica. Zilele de weekend, calde și însorite, în care stăteam uneori pe canapea și mă uitam la știri. La începutul lui 2020 am știut cum e să fii complet fericit. Se spune că e bine să mori fericit. Dacă aș fi murit într-o după-amiază de duminică în ferbruarie 2020, când îmi puneam dresurile, fusta, eram cu un ochi la tv și mă pregăteam să plec spre Piața Iancului, aș fi murit fericită.

Am spus că vreau să te aprind seară de seară/ Chiar dacă mă faci scrum și o să doară…Soleimani a putut fi recunoscut doar după inelul pe care îl purta….Iubiți frați și surori, iată că ne-am adunat și astăzi aici, în ziua Domnului…Ce are de spus primarul din Ditrău despre atitudinea sătenilor față de muncitorii din Sri Lanka?…Hai, să luăm tot pizza de-asta ca data trecută, era așa de bună, mi-e o foame, și ce fug copiii ăștia prin toată pizzeria….Iarăși a fost depășit nivelul de poluare în București, suntem acum în direct cu domnul Costel Alexe, ministrul mediului, bună ziua, domnule Alexe….Tot merg la vizionări dar nu găsesc nimic care să-mi placă, deja mă gândesc că voi muri chiriașă….Și cum atârnau aripile liliacului ăla în farfurie, ai văzut?…În vara asta pote mergem în Sicilia, că de vreo 3 ani tot plănuim… Sunt foarte fericită. Nu găsesc corespondent în română, like a flower in bloom, așa mă simt, sunt atât de fericită! Like a flower in bloom…Vă mulțumesc pentru atenție. Pe curând… Știi, e căldura ta, în inima mea.

%d blogeri au apreciat: