Vernisaj la Galateca

Cu două zile în urmă am aflat că azi va fi la galeria de artă Galateca un vernisaj al unei expoziții numite Neo-manifest romantic-identități ale Școlii de la Cluj. Când am văzut că vor expune 36 de artiști și citind câteva detalii despre expoziție, mi-am zis că trebuie să ajung neapărat.

Foto: facebook-Galeria Galateca

Azi, după serviciu, am băgat viteză ca să ajung în centru la 18:00. Cred că am ajuns pe la 18:10. Afară, vreo 25 de oameni, înăuntru vreo 3 și ușa închisă. Am întrebat un domn dacă se mai ține vernisajul, mi-a zis că da, dar va începe cu întârziere. Unul dintre lucrurile pe care le detest este lipsa punctualității pentru că denotă o lipsă crasă de respect față de cei care stau și așteaptă, indiferent de context. Am mai așteptat vreo 10 minute pe afară, s-a mai adunat lume, apoi am fost poftiți în galerie. M-am uitat la lucrări, unele sunt foarte bune, vă recomand să le vedeți. Era agitație, rumoare, se serveau apă, vin, m-am uitat iar la lucrări, minutele treceau și eu tot așteptam să înceapă odată discursurile, să aflu cine sunt acei invitați, câți dintre cei de acolo erau artiștii care au expus, de ce expoziția se numește Manifest neo-romantic, care sunt particularitățile acestei școli de artă din Cluj, să capete mai mult sens tot ceea ce vedeam. Până la urmă am căutat cu privirea pe cineva care părea să semene a persoană care ar fi vorbit la vernisare și m-am îndreptat către un domn și o doamnă care stăteau de vorbă. I-am salutat, le-am cerut scuze că îi deranjez și am întrebat-o pe doamnă dacă va vorbi cineva, dacă vor fi prezentați artiștii sau dacă asta a fost tot. S-a uitat la mine urât, genul ăla de privire care te întreabă „Tu ce naiba vrei, arătare, și de unde ai apărut?” și mi-a răspuns într-o doară: „Nu știu. Probabil că da.” și l-a întrebat pe domn dacă o să vorbească cineva, el a zis că da. M-am dus într-un colț și am așteptat. Peste alte câteva minute au început și discursurile. Printre cei 6 care au ținut prezentarea în fața noastră, au fost și cei 2 pe care îi întrebasem eu dacă se mai ține sau nu prezentare. Deci ori din răutate, ori dintr-o completă lipsă de organizare, acea doamnă a vrut să îmi dea o informație ambiguă sau habar nu avea că va ține și dumneaei discurs. Speram ca măcar într-o galerie de artă să nu întâlnesc genul acesta de persoane în București, dar orașul ăsta e plin de surprize. Când au început să vorbească artiștii și curatorii, aveau un microfon pe care-l plimbau de la unul la altul dar nu se auzea mai nimic, mai ales că aveau și măști, și mă întrebam cât de proastă o fi sonorizarea. Pentru că abia auzeam, am mers până în fața lor și am văzut că microfonul era conectat la o cameră de filmat sprijinită pe un trepied, deci folosea doar la transmisiunea live, nu și la sonorizarea din galerie. Pentru că oamenii din spate nu auzeau aproape nimic, au început să stea de vorbă (nesimțirea tipică de care te lovești la orice eveniment cu public, de la spectacol de teatru până la slujba de Înviere). M-am gândit că e inacceptabil așa ceva, atâta lipsă de respect pentru artiștii veniți tocmai de la Cluj (să nu te asiguri că-i aude lumea din galerie când spun ceva, o lipsă de respect și față de publicul prezent, alți nesimțiți stând de vorbă în public, după ce că abia se auzeau invitații, tablourile fără etichete, deși poate am fi vrut să știm cine sunt autorii) și am plecat. M-am mirat că un domn spunea că rar vin la București cei din cadrul Școlii de la Cluj, că sunt mai cunoscuți în Occident decât la București și ar fi bine să vină mai des. Poate vor avea respect de sine și nu vor mai veni deloc, decât în așa condiții.

Am sunat în decursul zilei de azi de 3 ori la Galateca pentru că am vrut să mă asigur că e deschis vernisajul tuturor participanților, fără limită de număr. Telefon închis. Le-am dat pe la prânz un mesaj pe fb, nici măcar nu a fost citit. Dacă eu aș ține telefonul de serviciu închis și ar afla directorul că a sunat cineva și i-a răspuns robotul, m-ar face tocană, pe bune. Profesionalism după putință, la fiecare. Când am văzut că de 3 ori mi-a răspuns robotul și că nici nu se sinchisesc să-și citească mesajele pe fb, dacă tot țin telefonul închis, mi-am dat seama că nici vernisajul nu va excela pentru că detaliile fac întregul și dacă la unele detalii ești neprofesionist, așa faci tot. Când am plecat azi de acolo, eram atât de revoltată și de dezamăgită, încât s-a dărâmat iar peste mine tot raftul cu motivele pentru care mă detest că stau de 16 ani în orașul ăsta. Am simțit că vreau să pun bombă la bloc când ajungeam acasă. Nu mai suport diletantismul și nesimțirea în care se bălăcește orașul ăsta. Mă gândeam pe drum că, pe vremea comuniștilor, toate provinciile istorice au avut totuși o coeziune, ei au închis România și au coagulat-o cumva. După Revoluție, treptat, fiecare provincie a și-a creat propria personalitate, propriul ritm, cred că am ajuns într-un moment în care România este profund și ireversibil divizată. Întâmplarea face să avem capitala într-una dintre cele mai căzute și mahalagiste zone. De vreo 3 ani, când mă întorc în concedii la mine la Mangalia, găsesc lume mai politicoasă și mai civilizată ca în București în condițiile în care, în 2004, am plecat dintr-un orășel muncitoresc cu oameni simpli, într-o capitală decentă dar în 16 ani Bucureștiul a mers pe o pantă care nu știu până unde îl va coborî, din punct de vedere al calității umane. Vreau să-mi rezerv pentru sărbătorile de iarnă cameră la o pensiune în Bucovina și nu am curaj să spun că vin din București. Aici am putut ajunge (pe bună dreptate). Nu e corect să judeci un om după zona în care locuiește pentru că așa cum nu toți ardelenii sunt niște monumente de eleganță și bun simț, nu toți moldovenii sunt alcoolici, nu toți constănțenii sunt incorecți și șnapani cu turiștii și nici cei din București nu sunt toți cu o lipsă crasă de educație dar mereu oamenii etichetează după ceea ce face majoritatea și de-asta dacă aude cineva că vii din București, zice că asta nu sună prea bine. Dacă pe mine, om răbdător și indulgent, mă ține constant pe marginea depresiei viața dusă între atâția nesimțiți și diletanți, nici nu mă miră că atâția oameni de bun simț au plecat de aici, pentru că probabil au avut forță de rezistență mai mică decât a mea. Știu, n-ar fi trebuit să ajung la amănuntele astea într-un articol despre o expoziție dar cred că fiecare dintre noi trece uneori prin momente în care apare micul impuls care dărâmă toate piesele de domino. După o zi grea la serviciu, am vrut să am un moment de bucurie și relaxare la un vernisaj. Chiar am vrut.

M-am uitat acum un pic pe fb, la înregistrarea discursurilor de la vernisaj. Se aude la fel de slab ca în sală. Adică aproape deloc.

%d blogeri au apreciat: