O zi în Deltă

Ieri am fost într-o excursie care, din păcate, a durat doar o zi dar la cât m-ar costa să merg singură într-un sejur în Deltă, sunt bucuroasă că am găsit la agenție măcar atât.

La ora 4:00 suna alarma și începeam să mă târăsc, frântă de somn, către o nouă zi. La 4:45 ieșeam din casă, nici țipenie de om pe stradă și, după atâtea luni de purtat mască și în spații deschise, mă simțeam dezbrăcată fără mască, era foarte ciudat. Am ajuns la 5:35 la locul de întâlnire, Universitatea de Apărare, grămadă de oameni acolo, două autocare se pregăteau să plece în Deltă, mi-am găsit și eu locul, lângă mine a venit o doamnă în vârstă, cochetă, care era cu încă două cupluri de prieteni vârstnici. Mița o chema și a fost una dintre mostrele mele de românism în această excursie. Fiind o excursie de o zi, eu aveam un rucsac dar alții erau cu genți, cu bagaje, un domn avea o pătură, nu-mi pot explica ce făceau cu atâtea bagaje în 10 ore pe autocar și 4 în Deltă. La 6:00 am pornit către Murighiol. Mă așteptasem să facă un popas pe A2 ca să putem merge la toaletă dar ne-am oprit abia în Slobozia unde erau două benzinării pe lateralele unui drum. Noi eram oameni din două autocare, la o benzinărie era o cabină de toaletă, la cealaltă, două cabine. O oprire de 20 de minute s-a transformat în oprire de o oră. Șerpuia coada noastră printre rafturile benzinăriei de te lua amețeala când intrai. Nu știu ce a fost în capetele șoferilor de nu au oprit pe autostradă dar faza asta ne-a sâcâit tare. Cu întârzierea de rigoare ne-am văzut mai departe de drum.

O zi frumoasă, tipică zi de mai, cu soare generos și verde intens oriunde te uitai. Ghidul, un domn foarte amabil și profesionist, ne-a mărturisit că Dobrogea e regiunea lui preferată din România și ne-a povestit multe lucruri interesante despre istoria, cetățile, locuitorii Dobrogei. Dacă vreți să vizitați Dobrogea, mergeți în mai sau iunie. Câmpurile sunt de o prospețime și o frumusețe care vă vor uimi. Eu am fost năucită ieri de culori, de cum am intrat în județul Tulcea. Fusesem în august 1998 în orașul Tulcea, la niște rude, dar nici nu-mi amintesc prea multe detalii și nici nu cred că am văzut toate locurile prin care am călătorit acum. Să vedeți „pădurea” de turbine eoliene din câmpuri, noi am trecut ieri printre ele și sunt spectaculoase, niște structuri de o simplitate și o eleganță care se potriveau perfect peisajului. O turbină are înălțimea aproximativă a unui bloc de 3 etaje. Paletele lor uriașe care se roteau ușor, ca niște moriști lente, se profilau pe cerul senin pe care pluteau câțiva nori subțiri, albi, alungiți de vânt ca niște fuioare. Fiecare turbină „răsărea” din porțiuni de câmp de diverse culori. Unele erau cu rapiță, parcele imense de galben intens care unduia ușor. Altele erau cu cereale, diferite nuanțe de verde proaspăt, a fost una dintre cele mai impresionante imagini din câte am văzut. Toată vorbăria din autocar amuțise când am trecut printre eoliene. Ne-a povestit ghidul despre podișul Dobrogei, e un loc spetaculos. Arată ca și cum un uriaș a prins marginile unei câmpii și a încercat să le apropie. E ondulat și, acoperit cu vegetație, parcă e o imesă pătură verde de pluș pe care cineva a motololit-o. Foarte frumos.

Când am ajuns la Murighiol, pe la ora 12:00, am așteptat pe terasa unui restaurant să vină la debarcader ambarcațiunile de pe care urma să vedem canalele Deltei. Eram mulți și în fiecare șalupă încăpeau 12 persoane. Vreo 30 de minute a durat îmbarcarea. Eu am urcat pe șalupă cu doamna Mița, cu cele două cupluri de prieteni ai dânsei și, pentru că mai era nevoie de încă 6 persoane, au urcat 3 doamne cu 3 copii. Două dintre ele erau vârstnice, una era masivă, obeză, voce baritonală, păr alb, țepos, purta o bentiță lată, tricotată grosolan, ochelari de soare mari, tip anii ’60 și avea o cârjă pe care o sprijinise vertical lângă ea, de parcă răsărise cârja din podeaua șalupei. Cea de-a doua vârstnică, slabă, cu un nas coroiat, căzut spre gură, cu obraji supți și voce ascuțită, ca o vrăjitoare teleportată în 2021, în Deltă. A treia femeie cred că avea vreo 40 de ani dar își subția vocea și vorbea pe ton de răsfăț ca o fetiță și i se adresa barcagiului cu „Nenea, nenea…” de parcă era o școlăriță comunistă. Copiii aveau între 7 și 10 ani, toți băieți. Am făcut toată această descriere pentru că urmează să vă povestesc ce a făcut gașca asta pe toată durata croazierei. Se cunoșteau toți 6, probabil că erau rude. Am plecat din Murighiol spre Uzlina. Foarte frumos. Domnul care conducea șalupa, dobrogean tipic, sociabil și spiritual, ne povestea pe unde trecem, unde urmează să ajungem, era foarte amabil și a avut mare răbdare, în ciuda debandadei pe care a avut-o în spate pe toată durata călătoriei. Nu mai fusesem în Deltă, știam cât este de frumos, e un peisaj deosebit de tot ceea ce se vede în restul țării, cred că unicitatea asta e farmecul Deltei. Vegetația e deosebită, atât de flexibilă, crescută de sub apă, modul cum se întind lianele și cum trece lumina prin frunzișul lor, dând apei o nuanță ce de smarald, este de vis. Deasupra noastră, cerul de un albastru dens și norii pufoși, cu margini rotunjoare, erau atâtea de văzut, atâtea de ținut minte și un moment perfect pentru relaxare în așa peisaj! Mă uitam în jur, pe măsură ce barca înainta printre stuf, liane, mai făceam câte o poză, eram fascinată.

Între timp, doamna Mița, care stătea pe locul din fața mea, punea pe facebook fiecare poză pe care tocmai o făcuse și tot zicea: „Așa, s-o pun și pe asta, ce-o să le placă la prietenii mei. A, s-o pun și pe asta! Vai, dragă, stuful ăsta, ce frumos! Da’ cum să fac, să pun locația?” A întins mâna cu telefonul către prietena ei care a ajutat-o să pună acolo, la album, că e pe canalul Uzlina, era numai cu ochii în telefon. Frate, pentru prima oară în viața ta vii în Deltă (ea era pentru prima oară) și, în cele 2 ore, cât ești plimbat pe canale, stai pe facebook, pui poze, te uiți după like-uri? Unii au obsesii cu internetul. Satul Uzlina este un loc magic. Casele acoprerite cu stuf, canalul îngust care trece printre ele, malurile înalte, totul e miniatural și frumos.

Barcagiul, care ne era și ghid, ne spunea că am intrat în Uzlina, ne povestea despre sat, peisajul era minunat și ea: „Dragă, nu pot să-l etichetez pe Cezar, nu-l găsesc pe Cezar, unde ești dom’le că nu te găsesc pe feisbuc?” În tot acest timp cât țața își punea album pe fb, clica din spatele meu se dădea în spectacol în toate felurile. Cele două bătrâne făceau parte din tagma celor care își educă nepoții în public și țipau continuu la ei: „Nu băga mâna în apă! Nu băga mâna în apă, ți-am zis! Darius, scoate mâna din apă!” Darius și ceilalți doi băieți, produsul acestei educații de mahala, logic că le răspundeau obraznic și ele începeau să urle și mai tare: „Nu vă mai luăm cu noi niciodatăăăă! Obraznicilor, nesimțiților! Vedeți voi acasă!” Țipetele lor se auzeau până în fața șalupei iar tulceanul nostru răbdător întorcea capul și se mai uita din când în când la ei. Când ambarcațiunea a prins viteză, unul dintre copii a făcut un atac de panică pentru că nu mai fusese pe apă niciodată, a început să tremure, și-a pus hororacul pe ochi, maică-sa (pițigăiata de 40 de ani) l-a luat în brațe și tot zicea: „Seamănă cu tat-su, că ăla are rău de avion, semănă cu tat-su!” Cele două bătrâne o aprobau: „Da, da, seamănă cu tat-su.” Când barca mai încetinea, admiram tot ce era în jur. Evident că toți vedeam nuferii, broscuțele care stăteau pe frunzele de nufăr, florile de nufăr, păsările, dar doamna cu voce pițigăiată, care stătea în spatele meu, se prostea ca un copil și țipa continuu „Uiteeee, broscuțeleee! Uiteeee, stufuuul! Ia uiteeee, cormoranul!” Așa a țipat în ceafa mea la absolut orice vedea, de parcă toți am fi fost orbi și ea singura văzătoare. A fost un coșmar. Eram și foarte obosită după atâta drum și după noaptea parțial dormită, încât vocea ei mă sfredelea până în creier. În București, din 3 oameni, unul nu are absolut nicio urmă de bun-simț iar dacă vreți dovada, mergeți în căltorie cu un grup. La un moment dat, coana Mița și-a dat seama că nu-l găsise pe Cezar și pe ceilalți prieteni de-ai ei pensionari ca să-i eticheteze pe facebook pentru că nu postase albumul pe contul ei. Telefonul ei se stricase cu două zile în urmă iar nora ei fusese amabilă și i-l oferise pe al ei, dar nu se delogase de pe facebook și Mița făcuse albumul pe contul nurorii. În timp ce înaintam pe Brațul Sfântu Gheorghe spre lacul Sacalin, Mița agita telefonul spre prietenele ei și striga siderată: „Dragă, dragă, am pus pozele la noră-mea, aoleu, nu e feisbucu’ meu! Mă sună fii-miu că nu știe de ce are album nora în Deltă, că ea e la București! De-aia nu te găseam, mă, Cezar, să-ți pun etichetă!” Între timp, în spatele șalupei, țipete și plânsete. Darius băgase iar mâna în apă, o exasperase pe bunică-sa care i-a tras forțat brațul din apă și i-a luxat un deget. Darius urla: „Proastoooo, mi-ai rupt degetu’! Aaauuuu, ia mâna de pe mine!” iar cealaltă bunică: „Ce-ai făcut, fată, i-ai rupt degetul? Ai la bunica să te pup, că trece! Lasă-l, tu, nu-l vezi că plânge?” Între isterica de Mița și scandalagioaicele alea cu râzgâiații lor de nepoți, simțeam că sunt cu personajele lui Caragiale într-o barcă, pe Dunăre. Nu mai suportam, îmi venea la un moment dat să ridic un picior peste marginea bărcii, să cobor în apă, la nuferi, broaște și vegetația subacvatică, decât să mai suport toată demența aia. De-asta am auzit de atâtea ori la mine, la Mangalia, din partea celor care închiriau camere, să nu le aducă plasatorii turiști bucureșteni, de-asta unii au o reținere să spună că sunt din București când vor să rezerve camere în țară, mai ales la vest de munți, pentru că genul ăsta de indivizi, adunați care de pe unde, care trec prin viață cu o lipsă crasă de educație, se aciuează la București și infectează orașul ăsta. În miezul țipetelor și smiorcăielii, m-am întors către ei, am întâlnit privirea bunicii cu față de vrăjitoare, m-am uitat vreo 10 secunde la ea cu figura unui om care s-a săturat să trăiască între needucați și gherțoi, până la un nivel la care e capabil de crimă. Mi-a răspuns cu o față neajutorată și surprinsă și, din momentul ăla, s-a terminat toată debandada. Nu știu prin ce minune dar au încetat. Pe lac, fiind o zonă foarte largă, fără limitarea dată de vegetație am făcut întrecere cu celelalte șalupe de turiști, a făcut ghidul nostru niște curbe, niște valuri, a fost wow. Când șalupa mergea cu mare viteză, ce le-a trecut prin cap ciudatelor din spatele meu? Că e curent, că sigur nepoții lor se vor îmbolnăvi de la curent, le-au înfășurat capetele cu hanorace, cu geci, cu ce aveau pe acolo și i-au înfipt bine la piepturile lor. Ele și-au pus pe cap șaluri, jachete. Când barca a mai încetinit și le-au dat drumul bieților copii, și-au dat seama că trecusem de pelicani și ei nu-i văzuseră. Pițigăiata a început: „Nenea, nenea, dar n-am văzut pelicanii! Haideți înapoi!” Atunci s-a enervat tipul și i-a spus: „Dar unde v-ați uitat, doamnă? Doar ce am trecut pe lângă pelicani!” Avuseseră gecile pe cap. Într-un final, după două ore de chin și bucurie, am ajuns la mal, ne-a debarcat tulceanul (care sigur bifase pentru el însuși încă o tură cu bucureșteni idioți) și am urcat pe mal, la masă, sub niște copertine, chiar afară, pe vremea aia perfectă, lângă canalul pe care se mai auzeau bărci trecând. Am avut o mâncare foarte bună. Storceag, pește prăjit (nu știu ce pește dar era mare și foarte gustos) cu mămăligă și mujdei și desert plăcintă cu mere. Masa arăta perfect, aveam și tacâm de pește dintr-un inox bun, ca la hotel de lux, și farfurii personalizate cu denumirea restaurantului dar toaleta era ceva gen buda din fundul curții, două cabine mici, fără chiuvetă, nu se încuiau ușile și ne spălam pe mâini la furtun în grădină. Pe la ora 15:30 am strâns toată gașca și am plecat din Murighiol spre Tulcea, ca să vizităm Muzeul de Științe ale naturii.

Tulcea e o frumusețe de oraș. E tot numai dealuri, urci, cobori, urci, cobori. E liniștit și luminos, au și cimitirul în pante, întretăiat de șosea. Jumate de cimitir pe o pantă, jumate pe cealaltă. Mă gândeam că dacă e polei, cobori ușor pe derdeluș, pe dealurile alea abrupte, dar cum urci? Complicat. Muzeul lor e o frumusețe, e modern, foarte îngrijit, au și un acvariu cu tot felul de pești, la subsol, designul acvariilor e foarte interesant. Am făcut și niște poze:

Păcat că nu am avut timp prea mult să vizităm, pentru că am ajuns pe la 17:15, deja trecuse ora închiderii, la 17:50 se stingeau automat luminile în muzeu și trebuia să stăm maxim 10 minute fiecare grup, ca să aibă toți timp să intre. Aș vrea să ajung iar la Tulcea și să-l vizitez pe îndelete. La ora 18:00 am plecat spre București. Când se însera, am trecut iar pe la eoliene, prin câmpurile alea minunate, pe cer au început să se adune niște nori de furtună, gri, denși, frumoși ca într-o pictură. Pentru că Dobrogea abundă de cer, îi vedeam cum se desfășurau desupra și în jurul nostru, unii ca niște vălătuci pufoase, alții fluizi, ca niște culori fuzionate de pe paleta unui pictor pasionat de griuri colorate, se amestecau cu ultimele raze de lumină care pălea pe măsură ce se înnopta. Pe A2, până la București, ne-a plouat masiv. Am ajutat-o pe Mița să o delogheze pe noră și să intre pe contul ei de facebook, i-am postat pozele din excursie dar de data asta pe contul ei, era entuziastă și-mi arăta că tot primește like-uri, mi-a dat ciocolată, mi-a spus că vrea să mai călătorim împreună, mi-a arătat poze cu nepoții ei, eu picoteam și Mița, la 67 de ani ai ei, era plină de energie. Am observat la toți pensionarii din autocar că aveau o obsesie cu facebook. Puneau poze, își tag-uiau prieteni, dădeau continuu like-uri. În bezna din autocar, luminau ecranele telefoanelor peste tot și evident că nu aveau telefoanele pe silent, auzeam numai clinchete, țiuieli, piuieli din toate direcțiile. Eu n-am avut energie să intru pe facebook, abia azi am postat câteva poze.

Ne-au debarcat la 22:20 la Universitatea de Apărare, aerul era proaspăt, după ploaie. Pe jos mici bălți, am plecat spre metrou cu senzația că nu are nicio stabilitate trotuarul sub picioarele mele, după 10 ore în autocar și două pe șalupă. Era prima noapte fără restricție de circulație de la ora 22:00, după un an și 2 luni. Destul de aglomerat orașul. Am ajuns acasă, am făcut rapid un duș și m-am băgat în așternut cu o durere cruntă de cap. Eram fârntă de oboseală. Aș vrea să fac încă o dată excursia asta. Vă recomand Delta în mai, la fel cum a spus și ghidul nostru. Nu sunt țânțari, nu era nici urmă de țânțar. Vegetația este de o frumusețe incredibilă. În mai să vedeți Dobrogea, mă repet. Soarele e blând, cerul e luminos și senin, verdele crud vă înconjoară ca într-o pictură. Vă recomand această excursie cu Hello Holidays. Cât costă? 169 lei. În acești bani intră transportul, ghidul și plimbarea pe canale. Eu am prins-o la ofertă, într-o zi cu reduceri, 99 de lei. Ce se achită în plus? 60 lei masa din Deltă și 20 lei intrarea în muzeul de la Tulcea.

Ieri mi s-a întâmplat ceva ce doar când merg spre Mangalia mi se întâmplă, după ce trecem de podul de la Cernavodă. Când am intrat în județul Tulcea și am ajuns în câmpurile cu eoliene, când am văzut apoi casele dobrogene din sate, cu prispele lor înalte, cu stâlpi subțiri de lemn, vopsiți în albastru, când vedeam cum învăluia totul în auriu soarele de Dobrogea, soare intens care parcă e reflectat de oglinzi uriașe, am simțit cum dintre clavicule, din spatele sternului, începe să mi se umple toracele cu o căldură densă care cobora spre piept, se împrăștia spre coloană și mă îngreuna fizic, ca și cum aș fi absorbit energie. Când am ieșit din Tulcea, la întoarcerea spre București, aveam tot toracele plin cu cu acea căldură, până deasupra stomacului și la rinichi, simțeam cum, moale și fluidă, presa și mângâia din interior sternul și coloana. Așa e când mă întorc acasă, mă umplu de lumină și bucurie, mă hrănește soarele meu de Dobrogea. Doresc fiecăruia dintre voi să aibă un loc unde știe că i se umple sufletul la propriu cu energie bună.

%d blogeri au apreciat: