Metrou, ora 8:00

Avertisment: articolul conține detalii care vă pot afecta emoțional

Dimineață, când a sunat alarma, am simțit că eram cel mai nefericit om din lume. Buștean dormeam. M-am prelins către o nouă zi și mă bucuram că totuși e vreme bună. Când e soare, totul pare mai frumos. Îmi propusesem, ca-n fiecare zi, să plec mai devreme ca de obicei dar m-am tot moșmondit ca un melc, mi-am încălzit niște tortellini că muream de poftă, nu-mi găseam casca de duș, mi-am dat seama că tot o să întârzii dar am zis că asta e. Eu mereu îmi calculez cât fac până la metrou, știu la ce ore vine metroul, am intrat în stație la 8:43, târziu pentru mine. Lume destulă pe peron, trecuse de 6 minute metroul, mai era puțin și venea. Urma să întârzii doar un pic, era bine. Și stăm, și stăm, lumea se tot aduna și auzim un anunț în difuzoare: „Câr-câr-câr…Câr-câr-câr…” Toți dădeam din umeri pentru că nimic nu se înțelesese dar, după tonalitatea cârâielilor, părea să se desfășoare cu dificultate circulația între Preciziei și Saligny și își cereau scuze pentru disconfortul creat. M-am uitat pe net, nicio știre despre metrou. Ne-a venit la peron un tren de Preciziei, fix invers, iar la peronul alăturat a venit și Saligny al nostru. Cum am urcat, a strigat mecanicul în difuzoare că trenul circulă doar până la Lujerului și apoi luăm transport de suprafață. Unii ziceau că o fi vreun sinucigaș, alții că e iar defecțiune, lumea nervoasă, agitată. După cum țipa mecanicul și cum amesteca cuvintele, mi-am dat seama că cineva s-a aruncat sau a căzut. Îmi făceam eu calcul că o să iau 41, deja anunțasem la serviciu că întârzii, nu aveam motive de stres. Iar îmi puneam speranțe că s-o fi adunat și mort și tot, cum am mai crezut o dată și crezusem greșit. Am trecut de Gorjului și am ajuns la Lujerului. Cum am intrat în stație, am trecut de un cerc de angajați de la descarcerare, adunați și concentrați la linia opusă, în jurul a ceva care era jos, pe peron sau pe linie. La jumatea liniei era oprit un tren și totul era înconjurat cu banderolă roșie. Când am coborât, nu știam cum să dipar mai repede de acolo, nici n-am îndrăznit să întorc capul să mă uit, lumea se holba, se opriseră unii gură-cască. Ceea ce mi-a atras atenția a fost când am trecut prin dreptul cabinei trenului implicat în accident, cobora un mecanic vorbind cu cineva de la ISU, avea o privire complet pierdută și o figură de om care nu înțelege nimic, părea că zâmbea dar fără să-și fi dat seama. Am aflat și eu cum arată un om care tocmai a trecut cu metroul peste cineva. Când am urcat pe scări, tremuram cum nu-mi amintesc să mi se mai fi întâmplat vreodată. Simțeam că fiecare moleculă îmi tremura. De sus coborau în mare viteză alți domni de la descarcerare cu diverse tipuri de tărgi, strigau unii la alții și mi-am dat seama că dacă ar fi fost un mort, ar fi dus saci și un singur fel de targă dar pe peron, în spatele meu, era cineva care fusese călcat de metrou și încă trăia. Indiferent dacă ar fi căzut sau dacă ar fi vrut să se sinucidă, gândul că cineva trecea prin asemenea chinuri mi se părea inacceptabil. Când am căutat pe site la stb stațiile lui 41, ca să fiu sigură că voi coborî aproape de serviciu, îmi tremurau mâinile ca în miezul iernii. Îmi venea să plâng într-un mod de-ăla complet lispit de speranță. Mă gândeam că eu sunt un om mai slab de înger, mai ușor de impresionat și că alții n-au avut nicio problemă dar era lângă mine în stație o femeie care povestea la telefon de ce am fost scoși de la metrou și îi tremura vocea de abia se înțelegea ce zicea.

Până după prânz am avut gândurile complet amestecate și îmi venea continuu să plâng. Am citit în presă despre accident și m-am gândit la câte „sinucideri” au fost la metrou între 8 și 9 dimineața, de parcă pe sinucigași i-ar lua cheful de aruncat pe șine fix când merge toată lumea la serviciu. Țineți minte când a căzut pe șine un băiat la Aurel Vlaicu și l-au tras oamenii chiar când intra trenul în stație, tot pe la 8 dimineața? Era foarte aglomerat. Eu am fost la un pas să cad în fața metroului împinsă din greșeală de cineva din spate, în aglomerație. Toată presa ar fi scris că s-a sinucis o femeie dar eu aș fi zburat accidental, împinsă de puhoiul din spate. Nu cred că toți oamenii ăștia vin la 8 dimineața cu chef să moară. Sunt sigură ca unii au căzut. Dar e mai simplu să spui că mortul e vinovat, că „ce să faci dom’le, sinucigașii ăștia, nebuni, dom’le”, decât să pui panouri de protecție, cum sunt în țările civilizate. Fata de azi a căzut, am auzit la știri. Nici nu vreau să mă gândesc cum e pentru cei care o iubesc, s-o fi știut plecată cu treburi și s-o găsească la spital, tăiată de tren.

Și uite așa s-a dus o zi complet stricată. Când am plecat de la serviciu, îmi era frică să cobor la metrou. Mă rugam: „Doamne, să nu mai cadă nimeni, să nu se arunce nimeni, că o să fac infarct.” Puteau să ne debarce azi pe toți la Gorjului, nu știu de ce duceau trenurile până la Lujerului, peste toată agitația aia, lângă suferința victimei și îngreunând munca celor de la ISU cu tot puhoiul de călători. Iarăși spun, ca și în 2019 când am tras o spaimă asemănătoare, nu știu de ce Metrorex nu închide stațiile la care sunt accidente, ne mai și sperie și îngreunează și munca salvatorilor cu sute de gură-cască. Am mai scris că asta e una dintre marile mele temeri, să văd pe cineva căzând pe șine la metrou. Nici nu vreau să mă gândesc cum a fost pentru călătorii din vagonul sub care a căzut biata femeie, pentru că un corp uman opune rezistență puternică și oamenii ăia își vor aminti ceva timp de acum încolo senzația. A căzut sub garnitura de Saligny iar dacă nu întârziam azi, puteam fi și eu în tren. Pentru sănătatea mintală a călătorilor și a mecanicilor de tren, e la fel de important să se pună panouri la metrou, pe cât de important e să le pună și pentru viețile celor care acum riscă să ajungă pe linie, accidental sau nu.

Citeam adineauri într-un articol că mulți dintre cei care se aruncă în fața metroului au dezamăgiri în dragoste. Eu credeam că sunt un om destul de sensibil și cu unele tendințe depresive dar niciodată nu m-am gândit să mă arunc în fața metroului când am avut dezamăgiri în dragoste, deci stau mult mai bine cu psihicul decât mi-am imaginat. Mereu am încercat să înțeleg de ce e atât de mare suferința dezamăgirilor în dragoste și cred că are legătură cu faptul că, la îndrăgostire, creierul abundă de serotonină, e ca un drog, iar dacă survin dezamăgirea, părăsirea, cearta, serotonina scade brusc și, dacă ai fond depresiv, creierul duce foarte greu modificarea chimică, durerea e cumplită. Nicio dezamăgire și nicio pierdere nu merită să ai măcar gândul de a muri. Poți trece peste orice tristețe. Cu ajutor de la psihiatru, cu ajutor de la psiholog, depresia se poate depăși. Uneori, durerile sunt atât de crunte, încât simți că nu mai poți trăi cu așa ceva. Știu cum e pentru că am avut depresie, este un consum psihic enorm. Dar niciodată să nu aveți vreo jenă să cereți ajutor. Așa cum chirurgul poate opera un organ bolnav sau cum dermatologul poate vindeca o escară, psihiatrul și psihologul te pot ajuta când simți că mintea nu mai ține cu tine și nu te mai sprijină să trăiești. Niciodată să nu luați peste picior un om care spune că ar vrea să moară ci să-l trimiteți mereu la medic. Problema e că mulți depresivi nu vorbesc despre gândurile suicidare și afli uimit că au făcut-o. E o boală foarte grea și nimic nu vă îndreptățește să râdeți de un om care s-a sinucis sau să spuneți că era un nebun, prost, etc. Are mama mea o vorbă: Nu râde, că nu știi cum ajungi. Viața e tot mai grea și oricine poate trece prin depresie. Nu există boală de care să fii îndreptățit să râzi.

%d blogeri au apreciat: