Excursie în Ardeal, ziua 2

Duminică, la 6 dimineața, suna alarma. M-am trezit rapid, mi-am pus într-o sacoșă toate hainele pe care urma să le îmbrac în ziua respectivă, mi-am luat prosoapele de baie în brațe și am plecat spre căsuța în care aveau apă caldă domnii din „fantasticul” hotel. Era o dimineață senină, proaspătă și frumoasă. După un duș corespunzător, cu plăcuta senzație a trupului și hainelor curate, am mers la micul dejun. O bătaie de joc de mâncare, niște șuvițe de cașcaval și șuncă presată, ceai Bellin (nu pot crede că mai există oameni care beau așa mizerie). Mâncarea era vai de capul ei, la fel ca fiecare aspect al cazării în acel hotel. Nu aveam nici măcar lapte pentru cafea, venea recepționerul cu o cutie de lapte și turna cui vroia. Era Napolact, oameni „naționaliști” clujenii, nimic de zis. Județionaliști. Ghida a ținut să ne anunțe că, din cauza incidentului cu apa caldă, agenția ne oferă cadou, extra program, în ziua următoare, Giardini di Zoe din Banpotoc. A fost bun de ceva circul bercenistelor și sunatul cu scandal la agenție, am primit un cadou. Am fost fericită când am urcat în autocar și am plecat spre Bihor, lăsând în urmă jegul ăla de hotel.

Soare și vegetație, peisaje minunate, verde, verde, verde. Din Cluj în Bihor, o minune. Iar căpițele aurii, iar satele ordonate, cu flori, cu frumoase case săsești. Mi-am notat localitățile care mi-au plăcut. Ciucea, plin de flori. Bucea, plin de căpițe. Bratca și Beiuș, locuri foarte frumoase. Pe la 11:00 am ajuns în Chișcău, ca să vizităm peștera urșilor. Un peisaj ca dintr-o pictură. Să vedeți neapărat Bihorul. Am și avut noroc de vreme frumoasă, așteptam să intrăm în peșteră și făceam poze, stăteam de vorbă pe terasa complexului muzeal, era de vis. Era acolo, pe stânci, un afiș. Să nu se apropie turiștii de acea zonă pentru că sunt vipere. Băi, frate, fix la stâncile alea s-au dus să facă poze. Unii au vocație de sinucigași, altfel nu-mi explic. Când ne-a venit ghidul, ne-a grupat la un loc cu câțiva vizitatori localnici și am intrat în peșteră. Despre peștera urșilor nu vă voi spune prea multe. În primul rând, dacă nu ați văzut-o, să știți că e de neratat. Nu așteptați să muriți și să n-o fi văzut. Nu aș fi crezut că voi vedea vreodată ceva atât de fascinant. Nu am cuvinte să vă spun cum m-am simțit acolo și ce am văzut. Fotografiile pe care le vedeți pe net sunt o nimica toată față de ceea ce e înăuntru. Era ditamai afișul la intrare să nu se facă fotografii în peșteră și deștepții noștri ce au făcut prima oară? Au început să facă fotografii, până le-a spus ghidul că sunt camere de luat vederi și vor fi controlați. Eu i-aș fi dat afară, pe bune, e prea multă indulgență cu nesimțirea. Intram în pământ de rușine când vedeam cum jumate dintre bucureștenii din grup băgau telefoanele și aparatele foto în genți când auziseră că vor fi controlați și din grupul de bihoreni, nici măcar unul nu făcuse vreo fotografie. Omul sfințește locul și un oraș plin cu nesimțiți nu va fi curat și decent nici cu 10 Nicușori Dani primari la un loc.

După vizita în peșteră, topiți de foame, am mers la un restaurant din Chișcău. Bună mâncare, servire decentă dar am dat de niște cocalari de-ai locului care erau în restaurant la o masă și, cum intram noi de pe terasă căutând baia, ei ne arătau unde e dar apoi strigau în spatele nostru diverse cuvinte în maghiară și se amuzau cu o satisfacție copilărească. Nu există pe lumea asta loc în care să nu dai de niște ratați și exact ei ies cel mai tare în evidență. Cel mai important e să nu judeci prin prisma a ceea ce fac ei. Și la mine, în Mangalia, de exemplu, sunt oameni care se poartă urât cu turiștii, unii i-au și jefuit dar nu e bine să ajungi la concluzia că mangalioții sunt hoți sau răi, pentru că nu-i adevărat. La fel și Bucureștiul, sunt atâția oameni buni și decenți aici, contează și ei. După masă m-am mai plimbat un pic și am văzut o frumusețe de râu. I-am făcut poză:

Ne-am continuat apoi drumul spre Țebea ca să vedem gorunul lui Horea și mormântul lui Avram Iancu. Ne-a povestit ghida despre Avram Iancu, m-am documentat și eu pe net când am ajuns acasă, pentru că nu mai țineam minte mare lucru din timpul școlii și e impresionantă povestea acestui om. Mă întreb dacă cei care, după Revoluție, ne-au vândut străinilor bucată cu bucată, știu ceva despre el. Am ajuns pe mâinile unor trădători de țară. Nici n-ar trebui să comentăm vreo secundă împotriva bătrânilor, că l-au suportat pe Ceaușescu, că au stat atâția ani în Comunism, pentru că va veni și rândul nostru să fim bătrâni iar tinerii ce vor spune, dacă ne judecă la grămadă? Că am votat cu hoți și trădători de țară care ne-au transformat într-o groapă de gunoi și în salahorii străinilor. Venea un mare nor de ploaie când am vizitat Panteonul Moților și am reușit, în drum spre autocar, să fac o poză cu biserica și mormântul lui Avram Iancu. Era atât de multă lume, încât mi-a fost imposibil să nu prind pe cineva în cadru.

Am lăsat în spate norul de furtună și am pornit spre Brad ca să vizităm Muzeul Aurului. Foarte interesant muzeul, foarte bine îngrijit și cu niște exponate extraordinare. De văzut. Muzeografa de acolo ne-a făcut o prezentare foarte însuflețită și ceea ce am reținut e că ne-am închis minele de aur cu câțiva ani în urmă și ne-am pierdut, cu ocazia asta, și marca pe care o aveam ca țară exploatatoare a minelor proprii de aur. Ce vă ziceam mai sus despre ce fel de oameni au ajuns să ne conducă?

După Brad a urmat Deva. Era să nu vedem cetatea Devei din cauza ghidei noastre care tot insistase pe drum ba că vom ajunge prea târziu și nu vom găsi deschis, ba că acolo sunt vipere și ar fi mai bine să nu ne ducem, dar noi nimic: „Vrem la cetateeeee!” N-a avut de ales, a lăsat vraja de-o parte și am mers la cetate. Dacă vreți să o vizitați, țineți cont de următorul aspect: se urcă cu telecabina pe șine, vreo 3 minute, e un urcuș foarte abrupt, în telecabină se înghesuie câte 14, 15 oameni și au doar două mici gemulețe care se deschid, aerul devine irespirabil. Dacă aveți rău de înălțime sau disconfort în spații închise, n-o să fie plăcut. Eu am disconfort în spații închise și, la coborâre, închisă grămadă cu alți oameni în lipsa aia de aer, am făcut un atac de panică dar l-am gestionat fără să observe cineva și abia mă țineau picioarele când am ajuns iar pe asfalt. Am un spațiu personal mare și e un chin să stau în înghesuială. Cum a fost la cetate? O experiență ciudată. Ploua și bătea un vânt de abia vedeam pe unde mergeam. Eram suuus, deasupra orașului și panorama era fantastică. Se mai oprea ploaia, închideam umbrelele, mai făceam o poză, ne mai uitam peste oraș, iar ploua, iar ne lua vântul și tot așa. Iată fotografia care mi-a ieșit cel mai bine acolo, nici n-ai zice că era o vreme de groază.

După vizitarea cetății, am mers în Hunedoara să ne cazăm la hotel. Aveam inimile cât puricii să nu mai dăm de cocalărismul din Tureni dar am găsit ceva opus. Maier se numea hotelul și era super curat, rar am văzut așa loc curat. Aveau și apă caldă din belșug, liniște, un recepționer foarte amabil, era altă viață. Bercenistele, care se lipiseră foarte tare de mine și mă îndrăgeau, m-au invitat să merg cu ele la masă. Păi dar cine se zbătuse cu ele în lupta pentru cauza apei calde la Tureni, nu eu? Am găsit un restaurant numit La Cramă și am mâncat pizza super bună și niște papanași delicioși. Deci, dacă mergeți în Hunedoara, combinația Maier-Cramă este câștigătoare. Amețită de oboseală, m-am culcat cu speranța că voi dormi buștean dar am avut senzația în toate visele că eram iar în peștera urșilor și, ca în orice spațiu închis, cu temerea că se va bloca drumul spre ieșire și voi rămâne acolo precum urșii cărora le văzusem scheletele și apoi în telecabina aia cu care mă vedeam căzând de la înălțime. Evident că somnul meu a fost un haos.

Un gând despre „Excursie în Ardeal, ziua 2

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: