La Odorheiu Secuiesc

Doresc fiecăruia dintre voi să aibă șansa de a călători cât mai des în zone minunate, cum a fost pentru noi drumul de la Miercurea Ciuc la Odorheiu Secuiesc. Cei din zona aceea trăiesc într-un peisaj de carte de povești. Pe la ora 19:00, am ajuns la hotelul Tranzit și ne-am cazat. Era un hotelaș de două stele dar a fost cu mult peste hotelul de 3 stele al clujenilor din circuitul anterior. Eu aveam single, camera mea era cam jumate dintr-o cameră normală, abia aveau loc patul, dulapul și două noptiere înghesuite sub geam. Fereastra era înaltă, m-am suit pe o noptieră ca să pot deschide geamul, era teribil de cald și, cât am fost cazată, am tot escaladat noptiera aia ca să ajung la cucuiata, la fereastră. La 19:45 am coborât toți în restaurant, pentru cină. Hotelașul era un fel de afacere de familie, gazdele extrem de amabile, foarte curat, mâncarea super bună dar am avut și cu ei același tip de experiență ca la interacțiunea cu alte persoane din oraș: sunt foarte timizi odorheienii, nu aș fi crezut că, în 2021, voi mai întâlni oameni atât de timizi. Eu am obiceiul să privesc în ochi constant orice persoană cu care vorbesc. Ei îți fixează privirea câteva secunde, apoi privesc în lateral sau în jos și uneori roșesc, zici că sunt adolescenți. E foarte ciudat. Eu, care am trăit doar în Dobrogea și la București, nu am prea avut tangență cu timiditatea, din contră, sudul e foarte deschis și vorbăreț. Nici nu știam de unde „să-i apuc” pe oamenii ăia. Dar au niște figuri așa nevinovate, mă uitam la fețele lor cuminți și le-aș fi lăsat banii în grijă fără să-i întreb cum îi cheamă, pe bune. Cineva răutăcios ar putea spune că păreau cam prostuți dar niște oameni prostuți nu ar avea un oraș așa de elegant și curat.

După cină am pornit prin oraș cu o doamnă. Încă era lumină dar magazinele erau deja închise. Parcă era la mine la Mangalia în extrasezon: de la 9 seara, câțiva oameni pe străzi. Am găsit o biserică catolică, era deschisă, am intrat noi temerare să vedem ce-i înăuntru. Pustiu. După vreo 5 metri de la intrare, un grilaj cu o portiță care părea încuiată și nu puteam vizita biserica. Doamna cu care eram, s-a apucat să facă poze. Eu m-am sprijinit cu fruntea de grilaj și mă uitam în biserică. Din capătul opus a apărut o femeie cu niște plase voluminoase, era angajată acolo și venea spre ieșire, se pregătea să închidă. Mergea ea așa îngândurată, privea în jos și când a dat cu ochii de noi, era să scape plasele, am speriat femeia, eu fixată acolo și colega făcând poze. Am salutat-o, am întrebat-o ce hram are biserica, ne-a spus că Petru și Pavel, aproape că tremura, sărmana, nu-mi explic de ce erau așa timizi oamenii în orașul ăla. La orice ziceam, ea răspundea: „Da…Da… Da.” Eu văzusem o statuetă foarte frumoasă a Fecioarei la intrarea în biserică și am vrut s-o întreb niște detalii. A trecut ușor de poarta metalică și a venit cu mine. Am întrebat-o de ce erau multe plăcuțe cu nume în jurul statuetei. În următoarele momente, eu așteptam un răspuns iar ea avea o gestică amplă, își tot ducea mâinile la frunte și repeta: „Cum să zic?…Nu știu cum să zic…Cum să zic?” Mi-am dat seama că femeia aia nu știa românește! A fost unul dintre cele mai ciudate momente pe care le-am trăit. Ca să nu se mai chinuie în halul ăla, am întrebat-o dacă erau numele enoriașilor cărora li s-au împlinit rugăciunile. A exclamat ușurată: „Da! Așa e!”

După ciudata interacțiune cu doamna din frumoasa biserică, am ajuns într-o piațetă și eu am văzut o statuie a unui bărbat. I-am zis Anei, doamna cu care eram, că vreau neapărat poze cu statuia aia. Ne-am apropiat, pe soclu scria: Orban Balazs. Mi s-a părut atât de amuzant să fac poze cu statuia, încât e una dintre cele mai vesele amintiri din excursie. După ce ne-am fotografiat, i-am zis Anei: „Am făcut noi poze cu el, dar dacă o fi fost vreun prigonitor de români? Că la ăștia nu poți fi sigur cui i-au făcut statuie.” I s-a părut așa amuzantă remarca mea, încât le-a povestit-o altor turiști din grupul nostru, care treceau pe acolo, și o doamnă striga veselă după noi: „Dacă a fost așa, tăiați Balazs și ziceți că ați făcut poză cu Orban!” L-am Google-it pe domnul Orban, a fost scriitor.

După seria de poze din centru, am pornit pe străduțe și am ajuns la un magazin Profi. Eu am intrat să-mi cumpăr ceva, am ajuns la casă unde erau două păpuși umane, un el și o ea, tineri, finuți, blonzi, piele fină, ochi albaștri. Ea m-a întrebat ceva în maghiară și am fost atât de șocată că mi s-a vorbit într-o limbă din care nu înțeleg absolut nimic, încât am rămas blocată. La fel și păpușile. Ne-am uitat preț de câteva secunde unii la alții apoi el m-a întrebat în română dacă doresc și altceva. I-am spus că nu, am plătit și am scos din rucsac o pungă de Mega image ca să pun în ea cumpărăturile. El și-a dat amuzat o palmă peste față, spunea ceva în maghiară și râdea, înțelesesem doar că zicea ceva de Mega. Fata rămăsese stană, cu ochii fixați pe mine, era statuie, pur și simplu. Am ieșit din magazin și ea încă stătea acolo, înțepenită, și se uita după mine cu ochii ăia așa albaștri. A fost atât de ciudată faza, că m-a bântuit privirea ei. Mă gândeam ce-o fi avut băiatul de se amuza așa de punga mea, doar era o pungă banală, și mi-am adus aminte de faza cu Mega și șobolanii. Ce să zic? Le mulțumesc manipulatorilor din mass media care intoxică numai cu mizerii și râde lumea de noi în orașe unde oamenii cred că la Mega colcăie șobolanii. De ce să dai știri decente când poți revărsa mizerii și exagerări?

Ne-am mai plimbat un pic dar Ana tot zicea că i se par ciudate fețele oamenilor de pe stradă, că sunt prea puțini și prea dubioși și să ne întoarcem la hotel. Fiecare cu percepția lui. Mie nu mi se păreau deloc dubioși, ci foarte pașnici, ca într-un sătuc, au fețele alea așa cuminți și cinstite. Se uitau foarte curioși la noi când ne auzeau vorbind. Era în fața noastră o femeie cu 2 copii, s-a întors spre noi, se oprise și ne fixa uimită, îmi venea să-i zic: „De ce vă holbați așa? E cam penibil.” Deci dacă vreți o porție sănătoasă de weird, duceți-vă la Odorheiu Secuiesc. Oamenii de acolo au darul de a vă face să vă simțiți vizitatori de pe planeta Nibiru. O dată în viața voastră veți fi niște creaturi speciale. Mă gândeam că poate sunt așa reținuți și timizi în interacțiunile cu oameni din alte orașe pentru că s-or fi luat vreunii nasol de ei că abia leagă 3 vorbe în română și, la fiecare dialog cu vorbitori de română fluentă, s-or teme să nu-și ia o palmă peste ochi.

Am mai făcut ceva poze în pitorescul și drăgălașul oraș și am revenit la hotel. Când să intru la duș, mi-am dat seama că îmi rămăsese la mână brățara de hârtie de la târgul din Miercurea Ciuc și nu aș fi vrut să dorm cu o brățară udă pe braț. M-am îmbrăcat la loc și am coborât în recepție să cer foarfece. Acolo erau șeful de hotel, soția lui și încă o doamnă angajată. Shy Squad. Mi-au tăiat brățara și am stat vreo 10 minute de vorbă cu ei despre ce am vizitat, unde urma să mergem a doua zi, erau așa de timizi că mă întrebam dacă oare nu-i deranjasem că m-am dus să le cer foarfece și că stăteam de vorbă. Au fost super entuziaști să audă că sunt din Mangalia, acolo merg ei la mare, se uitau la mine așa de curioși și de bucuroși, de parcă nu mai văzuseră oameni. Chiar e ciudat să vezi cum, în țara ta, dai de asemenea diferențe: lingvistice, de atitudine, de educație, de structură umană. Nu etichetez oamenii, dar pe unde am mai fost, nimeni nu se purta așa. Încă oscilez între a crede că erau foarte calzi, introverți și delicați, curioși să vadă oameni noi sau poate erau doar politicoși.

După ce am făcut duș și mi-am pus pijamaua, am urcat iar pe noptieră ca să rabatez geamul, care era deschis. Am mai făcut un mic efort și am urcat pe pervazul interior, care era foarte lat. M-am așezat pe el, am deschis plasa și m-am uitat afară. Era o liniște totală. În București, când mă uit noaptea pe fereastră, e liniște dar nu așa. Acolo era ca la capăt de lume, liniște densă, până în oase o simți. Un pic mai jos de mine, acoperișuri. În zare, clădiri, una după alta, până în dreptul unui deal care se vedea mai închis, în depărtare. Deasupra a tot, răsfirate, se înălțau, fine și elegante, sclipind în întuneric, turlele bisericilor învelite în tablă argintie iar pe cer, nori luminați de lună, argintii și ei, statici, ca într-o pictură. Totul era atât de nemișcat încât, combinat cu liniștea aia uriașă, crea impresia că lumea s-a oprit. Mă prinsesem cu o mână de marginea ferestrei, mă uitam afară, nu mă gândeam la nimic, tocmai pentru că am vrut să mă opresc și eu în acel moment magic.

Am coborât de pe geam, picam de somn, mă uitam la pat și speram din tot sufletul să fie salteaua tare pentru că dacă dorm pe moale, coloana mea lombară se revoltă. Când m-am întins pe pat, am simțit că plutesc până în podea. Saltea moale. Și nu puteam pune așternuturile pe jos pentru că singurul loc liber, mititel, era exact între ușă și geam. O noapte nasoală se prefigura. Am adormit cu geamul deschis dar tot am suferit de cald toată noaptea. Cum mă întorceam, mă scufundam în saltea, aerul era irespirabil, dar eram atât de obosită, încât am dormit buștean. Hotelul era de două stele, nu aveam aer condiționat dar oricum, nu aș dormi cu aerul condiționat pornit. Cine s-ar fi gândit că în Harghita vom avea o noapte tropicală, ca-n București?

V-am spus că spre deosebire de Fecioara Maria de la Șumuleu Ciuc, a fost o alta care mi-a plăcut mult? Este vorba despre statueta dintr-o nișă a bisericii Petru și Pavel, unde acea doamnă se tot zbătea să-mi vorbească românește și să-mi explice de ce sunt plăcuțele inscripționate:

Dragii mei, doresc să fiți binecuvântați, cum m-am simțit eu în această călătorie. Dumnezeu să elibereze tot ceea ce purtați mai greu pe suflet. Să fiți zi de zi mai prosperi și mai buni, să întâlniți oamenii de care aveți nevoie pentru a crește. Să fiți sănătoși, să primiți miracole în momentele când nu v-ați fi așteptat și mulțumirea sufletească să vă însoțească mereu.

2 gânduri despre „La Odorheiu Secuiesc

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: