Excursie în Secuime, ziua 2

După o noapte sufocantă, o zi la fel de însorită și călduroasă se prefigura, când m-am trezit în cămeruța din Odorhei. Duș rapid, îmbrăcat rapid și viteză către o mică tură de centru în cele 40 de minute cât mai aveam până la micul dejun. Dimineața orașul era și mai frumos decât seara. Era 7:00, oră la care se trezesc orașele mici. Prea puțin timp am avut, erau atâtea străzi în zare, le-aș fi parcurs rând pe rând dar…nu mai era timp. Am mai făcut niște poze și am revenit la hotel. După gustosul mic dejun, am plecat spre Covasna ca să vizităm castelul Daniel din Vârghiș. Castelul Daniel și castelul Kalnoky, cele pe care le-am vizitat, sunt impropriu numite castele. Ele sunt de fapt niște vile. Dacă ele ar fi castele, cum am putea numi atunci castelul Corvinilor?

Nu vă mai zic că peisajele erau minunate, așa au fost toată călătoria, peste tot. În Covasna nu mai era soarele frumos din Harghita. Era frig și nori, plin cerul de nori care se adunau și pluteau semitransparenți peste munți. Când am coborât din autocar la castel, ne era dor de gecile de iarnă pe care le aveam acasă. Ne-a întâmpinat un domn pe care-l voi ține minte cu plăcere. Ghida ne-a spus că era custodele castelului, eu zic că mai degrabă părea un bugetar secui pașnic, care își petrecea ziua de lucru la castelul acela vechi și stingher. Foarte amabil și cu o aură de om respectuos și bun, mă gândeam că e exact genul de om cu care mi-aș crește copiii. Era așa de patern cu noi, încât era un tată ideal în viziunea mea. Ne-am adunat într-un semicerc în frumoasa grădină și am ascultat povestea castelului. O poveste destul de tristă, la fel de tristă cum părea și clădirea care are nevoie de restaurare. Castelul a fost naționalizat de către comuniști, apoi redat moștenitorilor familiei care l-au vândut în 2005 și a fost cumpărat de către Consiliul Local al orașului Esztergom din Ungaria. Dacă nu avem grijă de țara asta, ne-o vor cumpăra străinii bucată cu bucată. A fost frumoasă vizita în castel, multe explicații, eram cu un ochi pe geam afară pentru că venea furtuna, era un loc ce părea izolat de lume, foarte pașnic și romantic. Când am terminat vizita, era un vânt de umblam pe acolo zgribuliți care încotro, începuse să plouă, eram ca în filmele alea în care îi surprinde furtuna pe invitații la un eveniment în aer liber. Dar tare frumos era, așa aer curat și atâta verde! Mi-a plăcut mult vegetația din Secuime pentru că, spre deosebire de vegetația pe care am văzut-o în alte părți, are o culoare deschisă, e un verde luminos, spectaculos. Culmea era că noi dărdâiam cu geci, cu jachete, și domnul de la castel era în cămașă cu mânecă scurtă și jeans până la genunchi și nu avea nicio problemă. O fază amuzantă acolo a fost cu toaleta. Aveau o latrină de lemn în fundul curții și mi se părea amuzant cum sună „castel cu budă”. Alergam prin iarba înaltă, în vântul care ne îngheța oasele, spre buda castelanilor. Când am urcat în autocar, eram cei mai fericiți, măcar era mai cald. Îmi pare rău că n-am făcut nicio poză acolo dar eram înghețată tun, doar la poze nu-mi stătea gândul.

Încă un pic și am ajuns în Micloșoara, la castelul Kalnoky. Acolo ploua bine dar ploaia era nimic pe lângă frigul ca de noiembrie care ne făcea maxim dor de canicula prin care ne zbătusem cu o zi înainte. Cu umbrele, cu pelerine, cu gecile pe cap, am ajuns de la stradă la castel, care cum a putut. Ne-au întâmpinat o domnișoară foarte simpatică și un tânăr care ne-a fost prezentat ca fiind un descendent al familiei Kalnoky. Am primit fiecare niște acoperitori de încălțăminte care mie mi-au fost de mare ajutor la plecarea din castel. Super frumos la Kalnoky, nu doar că exponatele sunt foarte bine întreținute și că domnișoara cea simpatică ne-a povestit multe lucruri, dar zona este minunată, curtea castelului e un loc de poveste. Au un cort de evenimente, m-am gândit că e fantastic să organizezi acolo un eveniment și m-am trezit zicându-i uneia dintre excursioniste: „Ce bine că încă nu m-am măritat, am găsit locul unde să fac nunta!” Când am ieșit din castel, ploua torențial dar era cald. E o climă ciudată în zona aia, eu n-am prins așa trecere bruscă de la frig la cald, pe unde am mai locuit. Eram cu umbrela într-o mână, ploua de mama focului, m-am chinuit să scot telefonul din rucsac și am făcut câteva poze dar nu sunt spectaculoase. Pentru mine, însă, sunt frumoase pentru că au energia acelui moment.

Botoșeii de plastic mi-au prins bine pentru că aveam espadrile de pânză și, în ploaia aia, m-aș fi udat tare la picioare. Îmi târam picioarele pe pietre ca să nu-mi pierd botoșeii, într-un final m-am pomenit fără unul dintre ei, mi-a zis o turistă că mi-a rămas pe șosea, m-am dus să-l culeg de pe șosea, printre bălți și mașini, ca să-l arunc la gunoi, ziceai că eram copilul străzii, zgribulită sub umbrelă și târând un picior, ca să nu pierd și celălat botoșel. Am mai stat vreo 20 de minute la un bar de unde ne-am cumpărat și suveniruri cu castelul, se oprise și ploaia, era tot mai cald și am plecat spre Feldioara.

Anul trecut am fost la Prejmer, am vizitat o biserică fortificată, poate altora le-o plăcea mult dar pe mine nu m-a impresionat și la fel a fost și la cetatea Feldioara. E renovată, e frumoasă, ne-a primit o ghidă foarte amabilă și plină de energie, ne-a povestit câte evenimente sunt acolo dar în afara peisajelor mi-nu-na-te, altceva nu prea m-a impresionat. Poate și din cauză că eram tare obosită, simțeam doar că vreau să mă întorc odată acasă. Măcar nu mai ploua, era un soare plăcut și am admirat panorama extrem de frumoasă de pe dealul unde era cetatea. Ultima fotografie pe care am făcut-o în excursie a fost de acolo, cu biserica evanghelică în zare:

Ultima oprire am avut-o la Brașov unde am avut program liber și am stat o oră. M-am bucurat să revăd Brașovul. E un oraș foarte frumos și curat. Toți brașovenii pe care i-am cunoscut sunt deștepți, frumoși, au o deschidere și o fluiditate care m-au făcut să cred că așa se comportă oamenii dintr-o capitală. Așa cred că ar trebui să fie bucureștenii. În Brașov am mâncat niște paste delicioase, apoi fuga iar la autocar, să plecăm spre București.

Așa s-a terminat una dintre excursiile care m-au impresionat cel mai mult. În cele două zile, am simțit că mă hrănesc cu energia din locurile acelea, au o energie foarte bună. La castelul Kalnoky, cu toată ploaia și zloata aia, simțeam puritatea și calitatea energiei locului. Când te întorci în în București și simți diferența, ești copleșit, pur și simplu. Păcat de frumusețea acestui oraș pentru că are o energie atât de proastă, încât trăim sufocați și noi spunem că e doar din cauza mașinilor. Cum am ajuns acasă, m-a luat o durere de cap care nu m-a lăsat două zile, mă durea capul și în somn, nu știam ce să mai fac, rar mi-a fost atât de rău. Când mă gândesc că, dintre toate orașele din lumea asta, eu am ales București, când merg în alte părți și văd diferența, când îmi dau seama că am aproape 39 de ani și tinerețea mea aici s-a dus, simt că vreau să mor, pur și simplu. Dacă voi mai merge într-un loc unde să văd atât de clar diferența între oamenii de acolo și cei între care trăiesc eu aici, cred o să fac infarct. Dar să nu stric de tot articolul, las concluziile pentru articolul viitor.

Vă doresc ca locurile în care veți merge să fie la fel de spactaculoase și revelatoare pentru voi, cum a fost pentru mine această excursie în Harghita și Covasna.

%d blogeri au apreciat: