Sinceritate

În curând se fac 6 ani de când am acest blog și, în tot acest timp, nu-mi amintesc când mi-a fost mai greu ca acum să încep un articol.

Mâine vor fi un an și 4 luni de când am semnat actele de cumpărare a garsonierei în care stau. La începutul izolării din pandemia lui pește prăjit, eu mă mutam în casa mea. Toată lumea consideră că e bine să ai o casă. Și eu cred că e bine ca omul să aibă o casă. Nu ești pe drum, ai un acoperiș deasupra capului, un pat, o masă, ai unde face un duș. Nu vă pot spune ce m-au felicitat colegii și prietenii pentru că mi-am cumpărat o casă. De la 15 ani, de când am plecat la liceu, stătusem numai prin gazde, cămine, apartamente cu chirie. 22 de ani. A fost o năuceală când m-am mutat aici, pe toți ne-a afectat psihic izolarea din primăvara lui 2020. Am fost atât de ocupată să-mi mențin pe linia de plutire starea sănătății mintale în pandemie, încât n-am mai lăsat loc de altceva. Nu mi-a fost nici o secundă rușine să spun că stau la fostele cămine de la Valea Cascadelor. Se pare că pe vremuri aici era o zonă de drogați, de bătăuși, de alcoolici și toți o evitau dar acum s-a construit mult în zonă, ruinele în care se adunau drogații au dispărut și e o zonă din ce în ce mai bine cotată. Dintre cei care au fost în vizită la mine, nimeni nu a mai revenit. Cred că s-au speriat de aspectul blocurilor vechi, coșcovite, și de lumea pestriță adunată pe la scări. Aici e ca un mic sătuc, o zonă ghetoizată. Eu nu sunt pretențioasă, mai ales că am știut clar pentru ce iau o garsonieră aici: ca să nu am rată și să pot înțelege ceva din tot salariul meu, măcar 2, 3 ani din viața mea. Să pot călători, să-mi pot cumpăra lucruri frumoase, ceea ce nu-mi permiteam când eram chiriașă. Am călătorit, mi-am luat și lucruri frumoase, mi-am și modernizat casa câte un pic, câte un pic. Tot ce intră lunar pe card, la mine rămâne. Pentru asta am luat garsoniera asta ieftină, de periferie. Nu pentru că ar fi o zonă potrivită mie sau pentru că m-aș vedea murind aici, la 70 de ani.

Aseară, după serviciu am trecut prin AFI și mi-am luat niște cosmetice de la un magazin pe care îl frecventez și avea reduceri. Un ruj și o ojă. Foarte bucuroasă de rujul și oja mea, am venit acasă. La mine pe palier garsonierele sunt unele în fața altora, pe un culoar lung. În garsoniera din fața mea locuia o familie care s-a mutat vara trecută și au închiriat garsoniera. De vreo câteva luni stă un individ cu aspect foarte dubios, aud cum îi bate uneori administratora la ușă și strigă să plătească întreținerea iar el strigă prin ușă că o să plătească. Aseară individul era la ușa mea, când am ajuns acasă. Am avut un dialog foarte ciudat, era sprijinit cu mâna de tocul ușii mele și nu se dezlipea de acolo, cred că era băut, și îmi vorbea de parcă mă știa de când lumea. Am scăpat de el, am intrat în casă și toată seara am avut o stare foarte proastă. Am crezut că era din cauză că urma să vină musafirul lunar și e ceva firesc să mă simt rău atunci. Dimineață, când m-am trezit, îmi era tot rău. Stăteam în așternut și simțeam o neliniște uriașă. Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți cum corpul vă dă semnale că ceva nu e în regulă? La mine era un prea-plin pe care simțeam că l-am ignorat până ce mă împiedica să mă ridic din așternut. Când am reușit să mă adun și să merg la baie, în timp ce mă spălam pe față, fiecare moleculă din corpul meu a gândit la un loc cu creierul: „Nu sunt fericită în casa asta.” Tălpile picioarelor, carnea de pe șolduri, umerii, toate spuneau același lucru. Mintea și corpul meu erau una. M-am șters pe față, am pus prosopul pe agățătoare și simțeam o relaxare completă, opusă răului pe care îl aveam de ceva timp. Nu știu cum de mi-am permis să fiu sinceră cu mine, cu trup și suflet, dar s-a întâmplat. La serviciu, starea de relaxare s-a acutizat. Mă simțeam ca atunci când a trecut furtuna și toate frunzele s-au așternut pe jos. Totul se așezase în mine.

Când am revenit de la serviciu, am intrat în duș și, la ieșire, având ferestrele deschise, am auzit vreo 40 de minute, un maxim scandal de la blocul din față, între un individ și soție. Toți copiii care se jucau, se adunaseră în fața blocului lor și ascultau cum ea vroia să-l dea afară din casă și el urla ca un leu și o înjura. Eu n-aș putea țipa nici 10 minute cum țipa femeia aia, unii au super puteri. Am ascultat niște muzică tare ca să nu-i mai aud și când am oprit muzica, se opriseră și țipetele dar s-au auzit sirene și copiii strigau că au venit două salvări și se adunaseră cu alți vecini în jurul unui cuțit care zburase de la fereastra scandalagiilor.

Cu vreo 3 luni în urmă, într-o noapte, am auzit țipete la mine pe palier și am mers la ușă să aud ce-o fi. Una dintre vecine striga la soțul ei să deschidă ușa și să lase fata să iasă. Fetița, care are 6 ani, plângea în casă și striga că vrea la mami. Au ieșit și vecinii iar ea le spunea că soțul e beat, a sărit cu cuțitul s-o omoare și vrea să ia fata și să fugă de acasă. Nu știu cum s-a terminat scandalul pentru că am intrat la loc în cameră, că scriam la un articol pe blog.

Sărbătorile de iarnă mi le-au stricat copiii vecinilor care au dat 3 săptămâni la rând cu bombe până a ieșit o ceartă generală la scară și tot nu s-au potolit. Anul ăsta, ca să nu mă îngrozească iar, să nu ajung iar să-mi fie frică și să duc gunoiul sau să ies la magazin, voi fi plecată din București și mă costă cazarea pe două săptămâni aproape cât salariul pe o lună. 6 luni o să economisesc pentru sejurul ăla pe care nu l-aș fi făcut dacă nu aș fi stat în condițiile astea.

De cum am ieșit din izolare, din mai 2020, am început renovările la casă, în ritmul în care am putut sau cum am avut diverse urgențe. S-au perindat prin casa mea la meșteri, o grămadă. Electrican, zugravi, instalatori, netul, termopanele, montaj uși. Unii au fost corecți dar alții mi-au lucrat prost, mi-au vorbit urât, s-au dat la mine, au lucrat murdar, m-au scos din minți și mi-au distrus orice speranță în omenie și corectitudine. Sunt frântă de oboseală. La finalul lui iunie am schimbat ușa de la intrare și stau cu glaful gletuit, trebuia șmilgheruit și vopsit, doar puțin mai era de lucru dar zugravul mi-a zis de atâtea ori că are alte lucrări și nu are timp, încât am renunțat să cred că va mai veni.

În 2018, când am vândut garsoniera cu gândaci în care nu am putut sta nici o zi, am pus banii în bancă și apoi am așteptat aproape 2 ani până s-o cumpăr pe asta. Mă întreba lumea ce naiba am de țin în bancă banii de o casă și eu stau cu chirie. Pentru că știam cât de greu îmi va fi să stau singură. Am locuit singură în 2010, într-o garsonieră închiriată, și a fost greu. Știam de atunci cât de grea este viața unei femei singure iar acum e și mai greu. Atunci, dacă aș fi găsit un bețiv de vecin agățat de ușa mea, aș fi sunat proprietarul. Acum sunt singură. Sunt singură. Cu vecinul bețiv, cu vecinii care se aleargă cu cuțitele, cu meșterii neserioși sau libidinoși, cu toate. Azi, când mi-am permis să fiu sinceră cu mine și să nu mă mai mint din politețe că sunt fericită în casa mea, după ce s-au așezat toate în mine, m-a luat o oboseală uriașă. Simțeam că adormeam pe stradă când am revenit de la serviciu. Și măduva din oase mi-ar dormi.

Fotografie de Kristin Vogt pe Pexels.com

Vă amintiți, când erați mici și părinții vă obligau să mâncați ceva care nu vă plăcea? Vă spuneau că alții copii și-ar dori acea friptură de pui și n-o aveau, dar voi făceați nazuri. Le păsa că vouă nu vă plăcea friptura de pui sau că n-o vroiați în momentul ăla? Toți au impresia că ar trebui să debordez de fericire pentru că am o casă, în vreme ce alții sunt chiriași sau boschetari. Că dacă aș spune că nu, nu mă bucur să văd unde a ajuns viața mea, aș fi ca un copil care refuză friptura. Da, m-am bucurat când mi-am luat câte ceva nou aici, când am făcut bradul, când leneveam în weekenduri pe canapea și nu mă deranja cineva, dar nu așa e fericirea pentru mine, nu așa e împlinirea. În 2018, când am pus banii în bancă după vânzarea garsonierei cu gândaci, am renunțat să mai caut casă nu doar pentru că mă speriasem, ci pentru că îmi era foarte bine cu fetele cu care stăteam cu chirie. Stăteam de vorbă, luam câte o pizza, ne aveam unele pe altele, era o atmosferă de „acasă”. Nu era totul perfect, dar locuiam cu Alexandra și Iulia, proprietara era de treabă și ne bazam pe ea la orice problemă cu casa și eram relaxată. Nu eram singură. Nu singurătatea a fost țelul meu în viață.

Scriam la începutul lui 2020 că îmi căutam o casă cu aceeași stare de spirit cu care iese la tablă un elev care nu și-a învățat lecția. Veți râde acum de mine, știu că sunt ridicolă, dar până în ziua în care am spus agentei imobiliare că o să cumpăr garsonierea asta, am sperat să nu mă mut singură. Tot ce mi-am dorit mai mult, de când eram copil, a fost să am la maturitate un partener și să am copii. Mai ales din cauză că nu am avut o familie în copilărie, asta mi-am dorit. A fost tot ce mi-am dorit mai mult și an după an am văzut cum s-au căsătorit toate fostele mele colege, rudele mele de o vârstă cu mine, vecinele, iar eu, la 37 de ani, pe 16 martie 2020 am semnat actele la notar pentru o casă în care urma să mă mut singură. Nu sunt fericită în casa asta, nu mă simt în stare să o administrez singură, îmi e frică de oamenii din zona în care stau, mă simt complet secătuită de puteri, nu asta mi-am dorit de la viață și îmi doresc să mor dacă nu mă voi aduna și nu voi schimba situația asta. Mă bucur atât de mult că pot fi sinceră! Mă simt eliberată, după un an și 4 luni în care m-am simțit obligată să zâmbesc și să-mi declar bucuria de a fi proprietară, așa cum se vede obligată să zâmbească la nuntă o femeie măritată cu forța. Mă simt mult mai bine în sinceritatea nefericirii mele decât eram când îmi ziceam că sunt o nerecunoscătoare dacă nu mă bucur de tot ceea ce am și mă mințeam că totul e minunat. Azi mi-am dat seama că am fost atât de supărată că cea mai mare dorință a mea nu s-a împlinit și că m-am mutat singură încât, fără să vreau, în 2020 m-am răzbunat pe un om complet nevinovat, nici nu am cuvinte să-mi cer scuze. Am fost groaznică. Unde naiba mi-a fost mintea? Mereu mi-am dorit să fiu corectă cu ceilalți și să nu fac rău. E incredibil cum ne poate deforma suferința.

Fiți sinceri, în primul rând cu voi înșivă, iar dacă trupul și mintea vă dau semnale că nu sunteți fericiți deși trăiți într-un tipar de fericire universal acceptat, recunoașteți asta. Adevărul eliberează. E dreptul vostru să fiți nefericiți chiar dacă aveți o familie, dacă sunteți directori, dacă aveți o casă mare, o mașină scumpă, dacă sunteți vedete tv sau dacă aveți milioane în conturi. Ceea ce cred alții că e fericire sau rețeta lor de fericire nu e obligat să fie și a voastră. Or fi milioane de femei pe lume, fericite într-o situație ca a mea. Eu nu sunt. E dreptul meu să nu-mi placă friptura și să vreau în loc roșii cu brânză, fără să mă considere cineva sclifosită. Nu sunt fericită. Totuși, în noaptea asta voi dormi mai liniștită decât în nopțile în care mă culcam spunându-mi ce bucuroasă trebuie să fiu pentru că am o casă.

%d blogeri au apreciat: