Nu ești vinovată.

Scriu acest articol pentru femeile de vârste 35+ care nu au partener.

Eu am 38 de ani și toți cei care mă cunosc pot găsi la orice oră un motiv pentru care nu m-am căsătorit. De cele mai multe ori îmi scuipă în față că sunt prea pretențioasă. Sigur și tu ai auzit (și vei mai auzi asta) de multe ori. N-ai un bărbat lângă tine pentru că ești prea pretențioasă. Așa zic ei. De parcă atunci când faci o alegere pe viață, nu ar fi logic să gândești foarte bine și să vezi dacă chiar e potrivit ție acel om. Știi unde sunt cele care, spre deosebire de noi, n-au fost pretențioase? Se scuipă prin tribunale cu fostul soț și rudele lui, târăsc de mână un copil care plânge, copil pe care judecătorul l-a lăsat la mami și pe care tati îl va mai vedea doar în weekend, când îl va plimba prin parc și îi va lua vată de zahăr, apoi îl va duce acasă pentru că s-a terminat programul de vizitare. Sau, dacă nu se scuipă prin tribunale, acum urlă la ele soțul care bate cu pumnul în masă sau le dă un brânci. Pe care dintre variante ai prefera-o, în loc să fii pretențioasă? Nu ești vinovată pentru că ți-ai pus mintea la contribuție când ai spus „Omul ăsta nu e pentru mine. Voi aștepta.” Ești demnă de laudă, pentru că ai gândit, dar oamenii răi mereu vor arunca aiurea cu noroi și vor căuta să scormonească în intimitatea semenilor ca să lovească un punct vulnerabil.

În mod sigur ai auzit și varianta inferioară a lui „Ești pretențioasă.” Pe asta o spun în special bărbații cu maxim 12 clase: „Ești fițoasă.” Știi, sunt o grămadă de bărbați care au fost învățați că li se cuvine orice femeie doar pentru că ei au penis și nu prea înțeleg cum adică să nu stea oricine la p**a lor. Doar ei sunt bărbați iar mamele lor, care fac pelerinaje la racle cu moaște, și tații lor, care fac zilnic pelerinaje la birt, i-au învățat că li se cuvine orice femeie pentru că, la urma urmei, femeia este o pi**ă proastă care trebuie să asculte de bărbat. Cine nu e în stare să lege câteva vorbe și să accepte faptul că, spre deosebire de tine, e un îngălat, un analfabet și candidat la ratare sigură, va spune că ești fițoasă, de-asta nu ieși cu el sau cu alții ca el, care râgâie și se scarpină în cur la colț de bloc. Bunica mea a fost casnică, a suferit o grămadă de mizerii din partea bunicului care nici nu o lăsa să meargă la muncă, dar o și ținea într-o sărăcie lucie, ca s-o umilească și să-și arate puterea asupra ei. Uneori el mânca la restaurant dar acasă o lăsa pe ea fără niciun ban, doar din plăcerea de a-i face rău. Bunica mea ne-a sfătuit mereu pe mama și pe mine să învățăm, să învățăm cât de mult putem, să avem serviciu și să nu ajungem niciodată la mâna unui bărbat. Ca ea au fost mii, milioane de femei umilite cu statutul de casnică, când ele puteau fi medici, contabile, profesoare, vânzătoare, orice, dar nu dependente de un bărbat. Fetele lor au avut modelul trist al vieților mamelor lor și au învățat, au învățat, au făcut facultate și cursuri peste cursuri, știu limbi străine, au servicii bine plătite, sunt culte, sunt deștepte, au avut la rândul lor fete care la fel, au învățat. Ne-am dus cât de sus am putut, având în spate condiția tristă a mamelor și bunicilor noastre. Între timp, bărbații ce au făcut? Cu vreo 12 ani în urmă, primeam niște newslettere de la un site de joburi și erau acolo articole scrise de un domn Eduard Ezeanu, consultant de carieră. Spunea într-un articol că, din ce a observat, la diverse cursuri sunt multe femei, ele învață, ele știu tot mai multe, sunt tot mai informate și culte iar bărbații au ajuns să se învârtă în jurul lor fără să mai poată ține pasul cu ele. O spunea un bărbat. Odată, când făceam sondaje de opinie, am avut un studiu telefonic cu oameni de afaceri. Am avut un respondent care mi-a spus: „Domnișoară, eu sunt turc dar fac afaceri în România. Vreau să vă spun că sunt uimit de cum se descurcă româncele, ce deștepte sunt și prefer să fac afaceri cu femei decât cu bărbați. Aici femeile sunt peste bărbați.” În România femeile nu sunt mai inteligente decât bărbații, nu sunt cu nimic mai presus dar s-a ajuns în situații de genul ăsta dintr-o uriașă eroare de educație. Mentalitatea greșită că femeia e de facto inferioară bărbatului. Doar pentru că e femeie. Și ajungi să ieși cu un bărbat la o cafea, nu ai ce vorbi cu el, încearcă să te vrăjească cu niște glume de adolescent, se enervează când vede că nivelul tău de educație este superior, e clar că a doua oară n-o să mai ieșiți, merge la gașca lui și zice: „Era o fițoasă, dă-o dracului.” Nu e vina lui că e așa, e vina cui l-a învățat că e suficient să aibă penis și e gata însurat pentru că femei găsește pe toate drumurile. Să ți se spună că nu ai partener pentru că ești fițoasă, e o mitocănie căreia chiar nu ai de ce să-i dai importanță.

Știu multe femei singure. Eu sunt singură, tu ești singură, și multe altele ca noi. În spatele nostru vor veni altele și altele. Pentru că suntem pretențioase? Pentru că suntem fițoase? Pentru că bărbații sunt nașpa? Nu. Pentru că sistemul în care trăim este greșit. În mod natural femeile sunt mai multe ca bărbații și obligativitatea monogamiei bărbaților lasă, inevitabil, femei singure. Asta este o anomalie care se întoarce împotriva tuturor. Bărbații înșală, sunt stresați să nu fie prinși, soțiile se supără, amantele sunt nefericite, femeile singure sunt nefericite. Pentru că trăim într-un sistem greșit. Dacă aș fi monarh absolut, unul dintre primele lucruri pe care le-aș decreta ar fi permisiunea ca bărbații să fie poligami dacă vor și dacă au acordul partenerelor. Eu însămi m-aș simți confortabil ca bărbatul meu să aibă încă o parteneră în primul rând pentru că știu cât de importantă este pentru un bărbat satisfacția sexuală și vreau să am convingerea că dacă, din varii motive, eu nu sunt disponibilă sau nu am chef, să nu aibă frustrarea unui refuz, să nu fiu o soție rea și să nu-l împing la preacurvie. Decât să-mi vină cu 100 de boli de pe la dame de consum sau să fiu o soție înșelată și să râdă lumea pe la colțuri de mine că are soțul meu amantă, mai bine să fie în camera de alături o femeie pe care o cunosc bine, am încredere în ea, ne respectăm reciproc, putem pasa una alteia la nevoie responsabilități casnice sau copiii și, cel mai important, să nu fim femei singure sau amantele cuiva pentru că nu e ușor să fii nici singură, nici amantă. Dar iată, suntem singure și pentru că societatea are impresia că trăim în minunata lume Disney în care fiecare prințesă are prințul ei.

Fotografie de Alexandr Podvalny pe Pexels.com

Probabil că vei fi mereu singură pentru că nu trăim în minunata lume Disney. E rău. E foarte rău să nu adormi lângă cineva, să nu te bazezi la greu pe bărbatul tău, să nu faci dragoste, să nu faci nuntă, să îți scuipe lumea în față că ești pretențioasă și de-aia ești singură, să vezi alte femei plimbându-și copiii dar tu n-o să ai copii, n-o să ai familie. O să te târăști la bătrânețe pe polei până la non stop să iei o pâine și o să-ți fracturezi niște oase. O să mori singură în casă și după ce vor suna vecinii la 112, te va aduna IML cu sacul. Știu, te gândești la asta. Și eu mă gândesc. Toți cei singuri ne gândim, și bărbați, și femei. Sunt și bărbați care suferă pentru că nu au parteneră dar de ei nu râde societatea, pentru că e o obișnuință să ne amuzăm de suferința femeilor, pentru că bărbații par intangibili. Sunt și bărbați pretențioși, ca noi, care preferă singurătatea decât o căsnicie cu parteneră nepotrivită. Și le e greu. Dar nu așa de greu pe cât ar fi într-o căsnicie mizerabilă. Noi am avut curaj să spunem „Nu” când am știut că nu vom putea construi cu acea persoană. Știți câte femei măritate mi-au spus că bine am făcut și că mă invidiază? Din afară lucrurile par mereu mai frumoase. Noi credem că ele sunt fericite în căsnicie, ele cred că noi suntem fericite singure. De fapt, fiecare om are procentul lui de bucurie și de suferință în viață. Contează cum îl gestionează. Faci surf pe val sau îl lași să te ducă la fund și să te lovească de stânci? La finalul vieților noastre va conta dacă am fost fericiți. Nu dacă am avut soț, soție, copii, carieră, ci în primul rând dacă am fost fericiți. Nu da ocazia să mai ai câteva minute de trăit și să îți dai seama că ți-ai irosit zeci de ani fiind supărată că nu te-ai căsătorit. Timpul nu se mai întoarce ca să repari prostia asta. Eu, la 37 de ani, am ales să renunț la orice speranță. Nu zic că e soluția ideală dar pentru mine a fost eliberator. Îmi era foarte greu să știu că a mai trecut o lună, un an, și eu încă speram să întâlnesc omul alături de care să pot construi și să fim fericiți. Știi cum e când te uiți prea mult în zare, încep să te doară ochii. Nu e vina mea, nu e sănătos să te consideri vinovată vreo secundă. Dă-i naibii pe cei care te tot freacă la creieri că tu ai greșit. Sunt niște distruși de oameni. Doar aruncă otrava nefericirii lor asupra altora. Toate femeile care m-au jignit pentru că nu sunt măritată, aveau niște căsnicii mizerabile. Erau nefericite și invidioase. Femeile care aveau căsnicii fericite, mi-au vorbit frumos și încurajator. Nu lăsa pe nimeni să-și răzbune neîmplinirea pe tine!

Indiferent că tu mai ai vreo speranță sau nu, să nu pierzi esențialul: ne-am născut ca să fim fericiți. Sensul omului nu e să fie soț, soție, mamă, tată, ci să fie fericit. Iar dacă, spre deosebire de mine, tu încă mai speri că vei întâlni un bărbat compatibil, nu uita că bărbații reacționează la stimuli vizuali și nu atragi pe nimeni dacă arăți ca o zgribulită ce așteaptă un tren pe peronul gării. Fă ce îți place, cumpără-ți hainele care îți plac, călătorește, voluntariază, fă sport, mergi la spectacole, la concerte, încearcă stiluri noi de machiaj, ai 35+ deci știi deja ce îți ridică moralul, ce te face fericită și concentrează-te pe toate astea. Ca femeie singură, nu ești inferioară cuiva și meriți să te bucuri de viață iar dacă te vei concentra pe toate aceste aspecte care îți îmbunătățesc viața, nu vei părea o zgribulită ce așteaptă prințul salvator (care de fapt nici nu există), ci vei atrage un bărbat alături de care poți avea o relație armonioasă. Sentimentul de vinovăție este o otravă. Nu din vina ta n-ai partener.

%d blogeri au apreciat: