Irina

Toate evenimentele pe care le voi povesti în acest articol sunt reale. Voi schimba doar numele persoanelor implicate.

În 2009, la un an după terminarea facultății, m-am angajat ca referent colectare debite într-o multinațională din Pipera. Sunam debitorii și le aminteam iar și iar că au niște datorii. Eu eram pe telefonie, adică vorbeam cu cei care luaseră telefoane cu abonament dar apoi dispăruseră fără să mai achite abonamentul și firma ne plătea pe noi ca să recuperăm de la ei ce se mai putea. Așa îmi petreceam eu zilele, luându-mi înjurături de la toți țeparii și găinarii din comune dubioase ale acestei țări. Și de la consătenii lor și secretarele de la primărie care ne ziceau să nu-i mai deranjăm, că n-o să caute toți borfașii din șatre de la marginea satului. În echipa mea eram vreo 10 oameni. Una dintre colege se numea Irina, era din Republica Moldova și avea vreo 25 de ani. Nu, nu era frumoasă și fotomodelină, așa cum vă imaginați. Era ceva destul de rar întâlnit, o basarabeancă lipsită de farmec, chiar urâțică, dar amabilă și sinceră cu toți colegii. Temperamentală și ambițioasă, se certa Irina toată ziua cu debitorii, aveam open space și o auzeam în tot biroul țipând mereu: „De ce nu achitați, doamnăăăă?” Păr blond lung, ochi verzi și osatură a feței ce aducea cu trăsăturile lui Putin, așa era coleguța noastră.

Pentru că aveam drum comun cu metroul, uneori plecam cu ea după program. Văzusem că purta verighetă și m-am mirat că o femeie așa tânără e căsătorită. Eram odată în metrou și mi-a spus: „M-am căsătorit chiar după ce am terminat facultatea. Am fost colegi. Nu-l iubesc, Alexandra, a fost o căsătorie din rațiuni economice. Când am plecat în România la facultate, mama mi-a spus: <<Să nu te întorci aici pentru că suntem săraci și ți-ar fi foarte greu. Să rămâi în România și să te măriți. Neapărat să te măriți pentru că altfel viața unei femei este foarte grea și nu vreau să te știu singură printre oameni străini. Oricum ar fi bărbatul ăla, să fie un om lângă tine.>> Acum, că mă știe măritată, mama e mai liniștită. M-am măritat doar ca să am o siguranță.” Eu n-aș putea sta lângă un om pe care să nu-l iubesc și i-am admirat Irinei forța de rezistență. Odată vorbeam despre miresele de pe facebook, că toate sunt la fel. Azi le vezi la nuntă, cu toată familia în poze pe la restaurant, mâine vezi poze cu îngerașii. Toate sunt la fel: nuntă-îngeraș, nuntă-îngeraș. Nimeni nu mai face copii, toată lumea face îngerași. Și mi-a spus: „Chiar că așa sunt toate. Programate să facă îngerași. De ce să fac copii? Ca să mă blesteme îngerașul peste niște ani că l-am născut ca să-i fie greu și să se chinuie? Lasă, n-o să fac niciun îngeraș în viața asta atât de grea.”

În 2010 am demisionat de la firma de recuperare dar am ținut legătura cu ea și în iarna lui 2011 am vizitat-o. Locuia cu chirie, într-un apartament cu două camere din Berceni, cu soțul ei și un prieten comun de-al lor. Bloc comunist, lift vechi, zugrăveală coșcovită pe scară. Din vorbă în vorbă, discutam despre persoanele religioase și Irina spunea foarte vehementă: „Da, păi preoții vor doar să-i manipuleze, de-asta există biserica. Avem niște prieteni mai habotnici care spun la spovedanie orice din intimitatea lor și preotul le-a interzis să facă sex oral în post, ca să nu pună carne în gură. Iar ei nu își fac sex oral în post, că așa le-a zis popa. Dă-ți seama ce oameni proști! Dacă aș crede eu vreodată manipulările de la biserică! Preoții au misiune doar să le spele creierele.” Soțul ei o aproba, nici el nu era un tip religios. De atunci n-am mai știut nimic de ea. În 2014, când plecam de la Romexpo de la un târg de carte, am întâlnit-o și am schimbat câteva vorbe, mi-a zis că e bine.

Aseară am ieșit pe la 8 ca să mă plimb un pic, am luat metroul ca să merg în Cotroceni. La Gorjului, la ușa de lângă mine au urcat 6 oameni cu bagaje și s-au așezat față în față câte 3 că erau banchete libere. Două femei erau clar pocăite, cu fuste lungi, bluze până la gât, una avea și un baticuț prins cu clame. În fața mea s-a așezat o familie. Soția, pocăita nr. 2, gravidă în vreo 6 luni, cu o copilă de vreo 3 ani și cu soțul aferent alături, îmbrăcați simplu, el ținea o geantă de voiaj veche și uzată, copila era o râzgâiată și țipa continuu, râdea din orice, maică-sa era sleită de puteri de cât căra copilul din burtă și o sacoșă voluminoasă și avusese și fata de mână. M-am uitat mai atent la ea, avea masca și nu-mi dădusem seama din prima. Era Irina. Atunci m-a văzut și ea și a întors brusc capul cu o privire terifiată. Și-a tras masca mai sus și apoi m-a ignorat, deși eu o priveam insistent. Mă întrebam cum ajunsese soția unui pocăit, cum ajunsese ea să aibă copil și să fie iar gravidă, ce s-a întâmplat cu fostul soț, de ce a evitat să-mi vorbească deși putea fi mândră să-mi prezinte familia. La Eroilor am coborât toți, am mers la ea și am salutat-o, i-am cerut scuze dacă o confud dar a recunoscut că ea era. I-am spus: „Ce bine, ai 2 copii!” Și mi-a răspuns cu un aer extenuat: „Nu, am doar unul!” I-am spus că mă bucur pentru că are o familie mare dar se uita la mine atât de neajutorată, încât mi-am dat seama că mai mult mă bucuram eu decât ea. M-a întrebat ce mai fac, i-am zis că stau la Păcii, că lucrez într-o multinațională și am întrebat-o ce mai face, ea unde mai lucrează. Ținea fetița de mână și a tras brusc brațul fetei spre mine ca pe-o dovadă, a privit o secundă, cu un aer vinovat, spre burta rotundă și a spus: „Eu, nu vezi? Am full time.” Eu trebuia să ies, ei schimbau magistrala. Ne-am salutat și ne-am văzut de drum. Când am ieșit de la metrou, aveam o senzație de șoc. Încă aveam în minte imaginea Irinei, cu fusta până la glezne, obida cu care ducea fata de mână și cel de-al doilea copil în burtă, viteza cu care mergeau toți, unii după alții, cu bagajele lor, oameni simpli, soțul ei așa lipsit de personalitate, cu geanta lui uzată.

Cel mai mult mi-am dorit să am o familie, un soț și minim 3 copii. Irina trăia visul meu dar nu era fericită. Era printre cele mai copleșite soții și mame din câte văzusem. Avea un îngeraș de mână și altul în burtă. Tocmai ea, care nu-și dorise niciodată îngerași. Mă plimbam pe frumoasele străzi din Cotroceni și-mi dădeam seama cât de fericită e viața mea de femei singură. A fost o revelație s-o văd pe Irina. Eu n-am făcut compromisuri, eu n-am fost soția cuiva doar ca să scap de sărăcie, eu n-am căutat subterfugii și metode de supraviețuire, m-am luptat singură cât am putut. Până când am ajuns la 38 de ani în casa mea, o casă mică dar casa mea, în care nu mă deranjează nimeni și din care mă duc când vreau unde vreau, și într-o frumoasă seraă de duminică în Cotroceni, dacă așa am chef. Uneori singurătatea mea e grea, chiar vă povesteam într-un articol anterior, singurătatea n-a fost planul meu de viață. Dar Doamne, cât de greu poate fi să ai o familie pe care n-ai dorit-o, e copleșitor! Mă gândeam oare ce s-o fi întâmplat cu Irina? S-o fi săturat soțul ei să nu se simtă iubit, ci doar folosit ca plasă de siguranță și o fi divorțat? O fi murit? O fi întâlnit o femeie care chiar îl iubește și a lăsat-o pe Irina să-și vadă de drumul ei? Când s-a văzut singură, și-a amintit iar de vorbele mamei și a căutat un alt bărbat ca să-i fie sprijin? Când o văzusem ultima oară nu mai avea serviciu, probabil că ajunsese într-o situație fără ieșire și știind că evanghelicii sprijină enoriașii cu bani, având nevoie și de o comunitate, s-a prefăcut pătrunsă de credință și de învățăturile biblice doar ca să poată supraviețui. La gândul că îmbătrânește și îi va fi tot mai greu cu chirie, într-o țară străină, fără a se putea întoarce acasă, s-a gândit că un copil, doi, trei, îi vor fi stabilitate la bătrânețe? Nu putea răzbi singură. Mama ei se temea s-o știe singură, departe de casă. S-a descurcat cum a putut. Mă uitam la cum își privea în metrou soțul. Nu-l iubea. Îmi aminteam ce îmi zisese, tot în metrou, în 2009: „Alexandra, nu-l iubesc, e o căsătorie din rațiuni economice.” Probabil că și acum a fost la fel. Doar că deja e și mamă. Dacă ar fi fost fericită, nu ar fi întors capul când m-a văzut și nu m-ar fi ignorat, mi-ar fi prezentat bucuroasă familia ei. Dacă s-ar fi pocăit din convingere, s-ar fi bucurat să-mi spună și asta pentru că știu cum sunt pocăiții, bucuroși că pot vorbi de Iisus. În sinea ei are în continuare convingerea că biserica e instument de manipulare dar ei viața nu prea i-a dat de ales. Știu femei care, la fel ca ea, s-au măritat cu gândul că viața unei femei singure este grea. Văzând ce au făcut ele cu libertatea lor, doar din teama de singurătate, îmi dau seama ce curajoasă am fost eu. E grea viața unei femei singure, e grea singurătatea, dar în acele câteva minute cât am tangentat ieri cu Irina la metrou și eu eram așa de veselă, relaxată, mergeam la o plimbare, iar ea ducea copleșită un copil de mână, unul în burtă și un soț total anost după ea, mi-am dat seama că alegerea mea a fost cea mai bună. 10+ pentru mine și pentru toate eforturile pe care le-am depus ca să-mi parcurg drumul până aici. Mi-a fost greu, îmi este greu, dar eu nu am aruncat în lume niște ființe doar pentru că am căutat un bărbat de care să mă agăț și, întâmplător, un spermatozoid al lui a întâlnit un ovul al meu.

Atât de mult mi-am dorit copii, încât nu-mi venea să cred că o femeie care are un copil de mână și unul în burtă, poate spune că ea nu are 2 copii, ci are unul. Mi-am dorit atât de mult să am copii, încât mă bucuram pentru existența copiilor Irinei mai mult decât părea să se bucure ea. E bine să ai copii. Chiar mă gândeam azi cum era să am eu un copil? Mi-ar fi schimbat viața în bine. Chiar dacă atunci când nu-l ai te gândești că e o cheltuială în plus, că planeta e oricum suprapopulată, când îl ai, se schimbă perspectiva. Copilul meu mi-ar fi făcut zilele mai frumoase. Ne-am fi jucat, ne-am fi plimbat, i-aș fi făcut teatru de păpuși, m-ar fi amuzat cu toate copilăriile lui, m-ar fi alergat peste tot și sigur nu mi-aș mai fi pus problema că mă îngraș. I-aș fi făcut toate poftele, i-aș fi gătit zilnic câte ceva și nici o secundă cu el nu ar fi fost tristă sau plictisitoare. Doar că eu nu i-am dat copilului meu șansa să existe pentru că nu am găsit un tată potrivit pentru el. Pe cât de mult mi-am dorit copilul, pe atât de exigentă am fost cu bărbații din jur, ca să nu greșesc. Cum a greșit mama alegând un soț care apoi a plecat, cum au greșit atâtea femei care ba au fost luate de valul pasiunii, ba sunt mame doar pentru că rudele lor au vrut să le vadă măritate și au ajuns îmbrăcate sărăcăcios, gravide toată ziua, cu un soț îndoctrinat care se zbate cu o geantă veche după ele. Copiii nu se toarnă pe lume, se fac cu grijă, dragoste și responsabilitate. Cele mai fericite și îndestulate vieți le au cei care au fost făcuți cu grijă, dragoste și responsabilitate. Să arunce în lume niște copii poate oricine dar cum dai ochii cu copilul tău când ajunge la 30, 40 de ani și se târăște prin viață doar pentru că ai făcut tu sex neprotejat? În mintea mea îi gătesc prăjituri și înghețată copilului meu, îl plimb în parc și îi cumpăr hăinuțe frumoase dar știu că am făcut alegerea corectă să nu-i dau viață. Unde să-l cresc? În ghetolul în care stau? Într-o țară în care te internează în spital vecin cu gândacii? Un copil e o mare responsabilitate, o căsnicie e o responsabilitate pentru că te legi pe viață de un om. Toate astea se fac cu cap, nu din disperare, nu din interese, nu ca să vadă mama și tata că ai soț și copil. Nu pentru că îți era frică să rămâi singură și săracă. Dragii mei, vă doresc să fiți sănătoși, înțelepți și în cele mai grele situații să aveți curaj! Curajul și înțelepciunea să vă fie aliați ca să nu faceți alegeri greșite!

%d blogeri au apreciat: