Olimpiadă și…altele

Nu vi se pare ciudat să fie în 2021 Jocurile Olimpice din 2020? Când văd JO 2020, am o senzație stranie. Din păcate nu pot urmări nimic live, nu am televizor, nu cred că pe net e ceva transmis live, plus că unele probe sunt la niște ore la care eu dorm buștean. Când eram acasă, în copilărie, mereu ne uitam la Olimpiade, la campionatele de patinaj artistic sau la cele de fotbal, îmi plăcea să văd sport. Singurul sport pe care l-am practicat și care îmi place mult, mult de tot este înotul. Am scris despre David Popovici încă din 2019? Am scris. Pentru că mergeam la bazine de înot și aveam contact cu mediul acestui sport. La Olimpiadă este important să participi și mă bucur mult pentru el, Robert și Bianca. Sunt foarte simpatici toți 3. E atât de plăcut să înoți, e fantastic să plutești pe apă și mă bucur că performanțele lui David vor determina mulți copii să înoate pentru că, la cât se cocoșează cu statul pe telefoane, înotul e binefăcător pentru colana lor. Știți de ce înotul este unul dintre sporturile cele mai plăcute și mai bune? Nu simți cum transpiri și nu pune presiune mare pe articulații. Abia aștept să înot iar. Mi-au făcut poftă oamenii ăștia cu olimpiada lor.

Era mai bine prin anii ’90, 2000, când mă uitam la competiții sportive. De ce? Pentru că mai întâi nu era net, apoi aveau acces puține persoane, nu erau rețele de socializare și nu puteau curge părerisme nesolicitate, jigniri la adresa sportivilor, de la analiștii economic și politic care evident că se pricep și la sport. La orice sport. Iar cei care se pricep la absolut orice pe planeta asta, sunt și cei mai agresivi și vehemenți. M-a întristat să văd oameni care n-au nicio legătură cu înotul jignindu-l pe David Popovici pentru locul 4, spunând că era acolo ca să ia medalie de aur. E foarte greu să faci performanță, la olimpiade ajung cei mai buni dintre cei buni, David e adolescent dar concurează cu sportivi complet maturizați anatomic, e super ce reușește el. Și îmi place că are atitudine de învingător. Se poartă ca un occidental, nu are nimic din tarele educației primite cu bătaia și umilința ani la rând în țara asta. Indiferent dacă va mai concura pentru România sau nu, mă bucur pentru el. Nici nu ar avea de ce să aibă vreun regret dacă va concura pentru altă țară, având în vedere ce lipsă de respect și apreciere e în România pentru sportivi. Am mai scris o dată despre Eduard Novak, scriu și acum pentru că e printre subiectele zilei. E chiar ziua lui de naștere azi și cred că e foarte neplăcut ca, de ziua ta, să vezi cum ești măscărit prin toată presa și pe toate forumurile după ce, cu câțiva ani în urmă, te-ai înfășurat cu drapelul României când ai câștigat o medalie de aur la olimpiadă. De ce să refuzi oferta altui stat și să reprezinți România dacă în țara ta ajungi terfelit în halul ăsta? Nu cred că am văzut sportiv mai detestat decât acest om. Dacă spui că cineva e hoț, rău sau că își face dezastruos profesia, demonstreaz-o. Din toate comentariile celor care îl jigneau, eu am concluzionat că dacă n-ar fi secui, vorbitor nativ de maghiară, ar fi ușor de digerat dar altfel nu are ce căuta la minister pentru că Ionescu și Georgescu nu-l suportă. Presa e praf dacă s-a coborât la nivelul să facă ditamai scandalul din declarațiile lui și ale Anei Maria Popescu și atât le-a trebuit tuturor celor care abia știu să lege două vorbe dar au impresia că vor ajunge sfinți dacă detestă vorbitorii de maghiară. Mi-a ajuns să văd cât se urăsc oamenii în țara asta, mă credeți? Fizic mi-e rău când văd cum se înjură oamenii în comentarii la diverse articole.

De un an am tot călătorit, am văzut cât de minunată e România, îmi place tot mai mult cu fiecare oraș vizitat și tocmai diversitatea țării noastre și ca structură umană și ca relief, mi se pare fascinantă. Eu nu am crescut în ură față de cei diferiți de mine, nu am fost învățată să-i jignesc pentru că vorbesc altă limbă sau pentru că arată altfel. În Dobrogea nu există așa ceva (sau n-am auzit eu) iar asta face să fiu și mai bucuroasă pentru că sunt de acolo. Prin 1992, aveam vreo 10 ani, eram la Ziua Marinei, nu se pleca din țară ca acum în concedii și era plin de turiști la Mangalia. Era noapte, mii de oameni pe digul de la far și treceau marinarii la retragerea cu torțe. Toată lumea se îngrămădea să-i vadă, era o dogoare uriașă de la torțe și un domn de lângă noi a râs și a zis: „Arde chelie la mine.” Nu auzisem pe cineva să mai vorbească așa, am întrebat-o pe mama „De ce a vorbit așa omul ăla? Nu e corect!” și mi-a spus: „Pentru că vine dintr-o zonă unde de obicei se vorbește maghiară și nu știe bine românește. Așa e acolo. Dar să știi că sunt oameni de treabă și să nu râzi de ei.” Așa e acolo, la fel cum și la Mangalia se vorbea turcă, romani sau macedoneană în porțile caselor pe lângă care treceam. Și nimeni nu vroia să-i bată sau să-i expulzeze. Tocmai pentru că am fost învățată să respect pe cei diferiți de mine, mă revoltă răutatea asta gratuită. Când am plecat în Secuime, mă urmăreau impresiile celor care mi-au spus că e foarte nașpa acolo pentru că se aude în jur numai maghiară și e enervant. Nu m-a deranjat deloc. Nici nu pot spune că era plăcut. A fost o senzație neutră pentru că sunt obișnuită să aud alte limbi în jurul meu fără să mă apuce brusc patriotismul înflăcărat. Nu m-a deranjat să aud maghiara pe care o vorbeau pe un ton civilizat locuitorii din Miercurea Ciuc, pe cât mă deranjează româna râgâită sau lătrată de unii prin București. Nesimțirea și răutatea sunt mai rele decât să nu înțelegi ce se vorbește în jurul tău. Dacă tot spuneam că urmează și concluziile despre călătoria din Secuime, astea sunt concluziile. Dacă aș fi secuiancă, mi-ar fi indiferent că nu știu română, mi-ar fi jenă să am capitala într-o mahala și nici 2 bani n-aș da pe toți cei care susțin că ar trebui să vorbesc română, dar ei habar n-au să scrie corect și aruncă gunoaie pe stradă sau se îmbrâncesc cu jandarmii la moaște. După ce m-am întors din excursie, mi-a fost mai clar ca niciodată de ce nu m-am căsătorit, de ce nu am familie, de ce viața mea în București e așa. Și nu mi-a picat deloc bine chestia asta dar a fost alegrea mea să rămân aici. Mereu avem de ales și suportăm consecințele alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a ținut cineva cu forța aici. După ce mi-am cumpărat garsoniera, am fost foarte bucuroasă că nu voi mai plăti chirie și că voi putea, în sfârșit, să călătoresc. Am început să călătoresc, am văzut diferența și toată bucuria s-a transformat într-un cuțit învârtit în plex.

Îmi place diversitatea țării noastre și nu discriminez pentru că eu însămi, deși dobrogeancă la a doua generație, sunt un mix. Un arbore genealogic cu diverse „altoaie”. Bunica mea paternă era băimăreancă și l-a cunoscut pe bunicul când a venit la Mangalia ca lucrătoare sezonieră, bucătăreasă. Bunicul era dintr-o familie venită din Austria în Gura Humorului în timpul celui de-al doilea război mondial, erau refugiați. El a fost ofițer la armată și a ajuns la Mangalia detașat la unitatea militară. Bunica maternă e din Limanu, un sat de lângă Mangalia iar bunicul era din județul Tulcea, dar familia lui era venită din Timișoara, erau de origine sârbă și când s-a dat pământ în Dobrogea, au mers acolo. Dacă ne iei pe fiecare în parte, câți n-or avea origini prin alte țări? România e fix între Orient și Occident, e o continuă frământare aici, o diversitate minunată. De ce să fim răi unii cu alții când putem fi respectuoși? Oamenii lipsiți de caracter și substanță mereu se vor lega de tot felul de detalii doar ca să facă rău.

%d blogeri au apreciat: