30 iulie 2021

Înainte de a începe să scriu, mă gândeam adineauri la ce scriam în jurnal odată, când aveam vreo 13 ani. Că exist ca să aibă ceilalți termen de comparație și să-și dea seama că sunt fericiți. Nu știu ce pățisem dar eram amărâtă tare. La fel sunt și azi. Atunci lăsasem supărarea să mă copleșească total dar acum știu că o zi urâtă e doar o zi urâtă și că vin apoi și momente bune. Dar azi a fost chiar oribil. Și adineauri s-a mai întâmplat ceva nasol, chiar când am început articolul. M-am amărât așa de tare, că m-a luat o durere în partea stângă de piept și mi-a amorțit mâna. Totuși, să scriu, dacă tot am zis că scriu.

Eram azi la serviciu, arhivam niște acte. Vineri, mulți colegi lucrau de acasa, biroul era aproape gol. M-am oprit la un moment dat, am rămas cu foile in mână și mă uitam pe fereastră. Știți cum e când te fură gândurile. Mi-am dat seama că eu pot demisiona ușor pentru că nu am rată la casă, nu am niciun împrumut la bancă. Angajatorii știu că cei cu rate se gândesc de mai multe ori înainte să demisioneze și suportă multe mizerii de teamă să nu-i urmărească banca pentru plăți restante dacă vor rămâne fără bani. Așa se leagă omul de „glie”. Mă mai gândeam azi că eu, pe lângă faptul că nu am rată, nu am familie, nu am în grijă un copil, mă am doar pe mine și pot trăi și cu un salariu mai mic sau pot merge într-o zi și pot coborî de pe dig în mare fără ca lumea să piardă ceva imposibil de înlocuit. Pentru mine totul e atât de simplu! Cum e un drum gol, la 6 dimineața, când ai în față doar șoseaua ce se îngustează spre orizont și dungile albe ce se pierd sub mașină în mers.

După ce m-am întors la birou din izolarea forțată din 2020, am făcut tot posibilul să fiu cât mai amabilă cu toată lumea pentru că stresul era uriaș. Nu același lucru s-a întâmplat cu superiorii noștri. Mizând pe blocarea pieței muncii, s-au gândit că nu avem unde pleca și a fost neașteptată schimbarea atitudinii lor. Dar au calculat greșit când au început cu biciuire. Pentru că acum se poate lucra de acasă pentru angajator din orice țară, unii dintre colegii mei au demisionat și s-au angajat cu lucru remote la companii străine. Rezultatul a fost că ne-am pomenit sufocați de volumul de lucru și fără oameni. Într-adevăr, au rămas mulți fără job în pandemie dar tot fără specialiști suntem. Nu putem angaja foști șoferi, ospătari sau cameriste pe ceea ce avem noi nevoie. Rezultatul a fost că m-am pomenit cu niște sarcini de serviciu cărora nu le fac față pentru că presupun niște cunoștințe pe care nu le am. A împărțit directorul cum a putut ceea ce trebuie făcut. Mi s-a spus că trebuie să fac și asta, adică să mă ocup de niște platforme cu interfață foarte dificilă. Pentru că suntem multinațională, am avut și training online pentru a posta conținut nou pe platforme și erau toți numai directori de IT și de marketing din diverse țări iar eu, de pe office, eram acolo ca ruda de la țară care nu înțelegea ce se întâmpla. Mă pui pe mine, secretară, să fac treaba unui director de marketing, cu salariul meu de secretară și cu nivelul meu mediu de IT. Unul dintre mottourile mele este: „Ori suntem cei mai buni oriunde mergem, ori stăm naibilor acasă.” Eu nu accept să spun la serviciu: „Nu știu să fac asta.” În momentul în care mă văd în așa situație, știu că locul meu nu mai e acolo. E atât de frustrant pentru mine să știu că-i voi spune directorului că nu pot face asta, că nu înțeleg și nu știu, încât mă gândesc doar să-mi dau demisia. Vor rămâne și fără secretară, în condițiile în care caută secretară și în cealaltă aripă a firmei și nu găsesc. Azi au angajat pe un post liber o femeie de 64 de ani pentru că nu găsim oameni. Ne ducem grav în jos cu piața forței de muncă și nu pentru că n-a făcut lumea copii, ci pentru că educația a fost atât de praf în ultimii 30 de ani, încât cei care s-ar putea angaja, stau la pariuri la parter de bloc și cu semințele prin parc, pentru că nu știu să scrie corect două propoziții. Paraziți. Nu vom mai intra la pensie, chiar vom merge cu bastonul la lucru, pentru că vor trebui achitate și ajutoarele sociale pentru ei.

Nu știu ce voi face. Îi voi spune directorului adevărul, că nu am cum să fac ce mi-a dat în plus. Din momentul ăla probabil că zilele mele în firmă vor fi numărate, în primul rând din cauza sentimentului de vinovăție pe care îl voi avea. Eu mereu am fost printre cei mai buni la locurile de muncă și n-a existat ceva ce să nu pot face, din ceea ce îmi revenea în fișa postului. La fostul job, eu mă ocupam de toată afacerea, o firmă care organiza cursuri de teatru. Într-un an am dublat cifra de afaceri. M-am zbătut pentru fiecare client în plus, pentru fiecare spectacol, pentru fiecare loc unde puteam face reclamă. Pentru că îmi plăcea. La fel cum îmi place și ceea ce fac acum. Doar că, din păcate, nu sunt supra om. Am și eu limitele mele și ceea ce ține de IT mă depășește. O bună prietenă m-a ajutat și să mă descurc în hățișul WordPress. Sunt umanistă cap-coadă.

Ce fac dacă rămân fără job? A fost întrebarea zilei pentru mine. Gândindu-mă cum ar fi în ultima zi, când mi-aș strânge lucrurile de acolo și m-aș întoarce acasă ca om fără serviciu, mi s-a făcut rău. Nu mă simt în stare să rămân acum fără loc de muncă. Sunt frântă de oboseală. E unul dintre cei mai grei ani pe care i-am trăit. Nu e urât. E greu. Presiunea constantă a incertitudinii unei pandemii, recuperarea piciorului drept pentru că rămăsesm cu mers șchiopătat și riscam să nu-l mai pot recupera dacă lăsam timpul să treacă, am și făcut coronavirus și a fost un stres pe care nu-l doresc cuiva, am călătorit sute de kilometri și am văzut țara de la un capăt la altul în timp scurt. În casa asta nu mai termin renovările odată. Serviciul e singurul punct de stabilitate din momentul ăsta. Să-l pierd, m-ar arunca într-o vrie din care nu știu cum mi-aș reveni. Nu mă simt în stare să merg la un interviu, să cunosc oameni noi, să învăț lucruri noi. Serviciul e singurul pe care simt că-l mai am dinainte de pandemie. În rest totul e schimbat. Și greu. Îmi place biroul meu, clădirea, floarea pe care o îngrijesc, un ficus Natasja, colegii sunt decenți, prietenoși, sunt atașată de loc. Sunt atât de obosită, încât simt că nici nu aș putea spune ceva despre mine într-un loc nou, ca să mă cunoască colegii, îi prefer pe aceștia, care mă știu de 3 ani jumate. E greu. Era o melodie la modă cu câțiva ani în urmă și avea un vers: „Să mai înot încă puțin în marea asta și-o să ajung în port.” Nici nu văd portul, nici nu mai am putere să înot și nici nu vreau să mă scufund. Am ascultat în seara asta Pindu, muzică ce-mi amintește de anii mei frumoși la Mangalia și Constanța. Nu mi s-a făcut dor de casă, ci de anii ăia, care sunt tot mai departe. Am plâns. Abia în septembrie mă duc în orășelul meu frumos. Greu trece timpul.

Orice ar fi, să nu uitați că orice moment greu, cel mai greu, e trecător. Pe 30 iulie 2022 probabil că voi spune: „Ce greu era cu un an în urmă, simțeam că o să renunț la locul de muncă, eram așa de obosită, venea valul 4 din pandemia lui pește prăjit, totul era atât de incert, dar uite ce frumos e acum.” Nici nu știi cum te poate surprinde viața exact când simțeai că nu mai ai nicio șansă. Doar să nu-ți pierzi speranța, pentru că e ca și cum ai închide toate porțile pe care poate veni schimbarea în bine. Nu vă doresc o zi ca cea pe care am avut-o eu azi. Să fiți binecuvântați și feriți de momente grele!

%d blogeri au apreciat: