Conștient, subconștient

Avertisment: articolul conține scene de agresiune fizică și mentală extremă.

Îmi tot aminteam azi detalii din visul pe care l-am avut noaptea trecută. Eram condamnată la moarte și venise momentul să fiu decapitată. Eram doar eu, judecătorul și călăul. Călăul nu avea cagulă, îi vedeam chipul, doar purta pantaloni negri și un bluzon negru larg, ca o pelerină. În mână ținea o halebardă masivă. Am intrat într-o cameră foarte îngustă, special făcută ca să fie decapitați oamenii și să nu se împrăștie sânge pe suprafață prea mare. M-am așezat în genunchi, cu fața spre ușă, cu palmele pe podea și călăul a venit în fața mea, a ridicat halebarda, m-am gândit cât de scurt poate fi momentul care face diferența între viață și nimic. Mi-am dat seama că peste câteva secunde, coloana mea, apoi mușchii, tendoanele, traheea vor fi secționate și capul meu va cădea. Fără să mă mișc, am început să strig: „Nu vreau să mor așa! Nu am am nimic împotrivă că voi muri, dar vreau să mor fără durere! Nu va fi o durere lungă, dar tot voi simți lovitura din coloană! Nu se poate altfel?” Călăul a rămas cu halebarda în aer, s-a uitat spre judecător, s-au sfătuit un pic și apoi judecătorul a spus: „Bine. O să-ți facem injecție letală. Vino mâine seară.” Mai aveam o zi de trăit. Visul a continuat cu seara următoare. Deja se înnoptase, mergeam pe stradă, mă îndreptam spre metrou ca să ajung în sediul unde urma să mi se facă injecția letală. Nu făcusem nicio infracțiune, nu era de fapt o condamnare, ci muream, pur și simplu, așa cum ajungem toți să murim și, din cine știe ce motive, acela era momentul morții mele. Mă uitam la oameni, aș fi vrut să spun fiecăruia dintre ei să se bucure cât de mult pot de viața asta, chiar și de momentul ăla în care mergeau pe stradă, pentru că vine o zi în care contează cât am fost fericiți, chiar și în cele mai simple momente. Dar nu puteam spune nimănui ceva pentru că oamenii ar fi fost șocați sau mi-ar fi plâns de milă când ar fi auzit că urma să mor și nu vroiam să produc agitație. Mă bucuram să văd luminile orașului, forfota, mașinile, mă bucuram cu sete de ultimele momente din viața mea. Mi-am dat seama că de injecția letală îmi era la fel de teamă ca și de halebardă. Nu mă temeam de ucigaș, mă temeam de moarte. Nu-mi doream să mor. Vroiam să trăiesc și totuși, mergeam într-un loc unde urma să mi se administreze un ser și în 10 minute să mor. Când să cobor la metrou, prin fața mea a trecut mama. Era îmbrăcată cu o fustă și o bluză pe care le purta când aveam eu vreo 10 ani. Era frumoasă și tânără ca atunci. Nu m-a văzut și aș fi vrut s-o strig dar simțeam că nu mă va auzi, ca și cum am fi făcut parte din lumi diferite. Nu aveam ce să ne mai spunem. Eram fericită s-o revăd, chiar și în trecere, pentru ultima oară. Aveam o stare pe care nu o mai simțisem vreodată. Îmi era o sete crâncenă să trăiesc. M-am trezit. Era foarte liniște, întuneric, eram topită de cald, frântă de oboseală și îmi era greață. M-am ridicat din așternut, am deschis fereastra, m-am uitat la ceas, era 4:50. Visul mă vlăguise complet. Am stat întinsă pe cearșaf ca să-mi revin și mi-am dat seama că nu-i motiv de panică. Trebuie să vină zilele astea musafirul lunar și mereu, cu o zi, două, înainte să vină, am vise cu moarte, violență, sânge, atrocități, etc.

Femeia are menstruație pentru că a trecut încă o lună în care, deși a ovulat, ovulul nu a fost fecundat. A ratat încă o șansă să dea viață. Cine are copii, duce mai departe genele, duce mai departe o fărâmă din el. Eu nu am copii și la fiecare menstruație, corpul meu știe că iar nu o să aduc pe lume o ființă prin care să simt că voi trăi și după ce mor. Pentru o femeie fără copii, așa e moartea. E clară, e ca o halebardă deasupra capului sau ca o injecție letală care o va duce într-o secundă în nimic. Nu rămâne nimic. De-ar ști Alexandru al meu cât am suferit și cât o să sufăr tot restul vieții mele, doar pentru că am refuzat să-l fac, dacă nu am avut posibilitatea să-i ofer o viață îndestulată! Ca să nu fi suferit el într-o familie de condiție modestă, ca să nu-i fie greu, cum mi-a fost mie într-o familie modestă, sufăr eu. Fiecare părinte se sacrifică pentru copii așa cum poate. Ăsta e sacrificiul meu, îmi privesc în față moartea la modul ăsta.

Sunt foarte obositoare visele de genul ăsta. Fiecare dintre noi știe cum e sentimentul trezirii dintr-un coșmar. Visul ăsta n-ar fi mare lucru dacă n-ar fi venit într-o perioadă foarte ciudată din acest punct de vedere al relației conștient-subconștient. Nu scriu lucrurile astea doar de dragul de a povesti și de a speria oamenii, ci pentru că dacă treceți prin așa ceva, să știți că nu sunteți singurii și că se întâmplă uneori și chestii care ne tulbură. E normal. Povestisem într-un articol anterior că am făcut o meditație care a ieșit super-extra-wow. Am făcut-o iar și mi-am propus s-o mai fac de câte ori simt nevoia pentru că îmi dă o stare fantastică. A doua oară nu am mai văzut lumini de toate culorile, ci am simțit nevoia să pun tot felul de întrebări, cât timp eram în starea aia ce nu era nici somn, nici veghe, ci un fel de plutire între cele două. Cred că era un moment de comunicare directă cu subconștientul pentru că primeam și răspunsuri sau diverse afirmații, ca și cum aș fi vorbit cu cineva. Eu întrebam în gând și venea un gând cu răspuns, dar ceva neinventat de mine, venea, pur și simplu. La un moment dat, pe măsură ce respiram eu acolo, întinsă pe jos, ancorată în prezent, învăluită de muzică, m-am văzut la Mangalia. Era o după amiază frumoasă, însorită și mă bucuram să fiu în orașul meu. Era exact același moment al zilei în care eram în meditație în București. Gândul mi-a spus, într-un mod complet surprinzător: „Să te pregătești să pierzi în curând pe cineva dintre apropiații tăi.” Nu am luat prea mult în seamă și mi-am zis că oricum, dacă moare cineva, moare, asta e. Am știut eu cu câteva zile înainte și că va muri o prietenă a mea, când eram în liceu. Nu ar fi ceva nou. Da, a fost ciudat, chiar am știut. Îmi amintesc perfect. Mă îmbrăcam să ies la cumpărături și m-am gândit să îi spun ceva când o reîntâlneam, să nu uit să îi spun. Apoi a venit brusc un gând: „Dar nu am cum să-i mai spun pentru că oricum, n-o s-o mai văd niciodată.” A fost atât de frust gândul ăla, de dureros, încât m-am așezat pe pat pentru că mi s-a făcut rău. L-am alungat ca pe o scorneală fără sens. Fata avea 18 ani, n-avea cum, era o prostie, urma să mai mergem la plajă, la plimbare. Peste o săptămână au murit și ea, și mama ei. Sigur fiecare dintre noi trece prin asemenea momente dar mulți le ignoră pentru că se tem să nu râdă cineva de ei. Cei care vor cu tot dinadinsul să rezume omul la trup, ca pe un robot manevrabil, vor face tot posibilul să ridiculizeze ceea ce ține de suflet, de intuiție, de legăturile invizibile dintre oameni. Nu vă luați după ei și lucrați cu sufletele voastre, să vedeți ce relație minunată creați.

Deci nu mi-a păsat de gândul din meditație. Peste vreo două zile am visat că eram cu mama într-o gară uriașă, ca în țările civilizate, cu peroane suprapuse. Ne grăbeam să prindem un tren care pleca de peronul 3. Trebuia să urcăm până acolo. Mama era tot tânără și frumoasă, cu niște haine pe care le purta când eram eu în liceu, le țin bine minte, pantaloni albi și bluză coral cu mici fructe stilizate. La fel de frumoasă ca atunci. Și am ajuns la niște scări rulante spiralate. Erau albe și frumoase și am urcat chiar în spatele mamei. Scrările se roteau în spirală cu noi, ne duceau tot mai sus și am simțit nevoia să-i spun mamei ceva. I-am zis: „Mamă, să știi că te iubesc și sunt fericită pentru că, dintre toate femeile din lume, tu ești mama mea.” Eram atât de bucuroasă și simțeam că o iubesc sincer, ca în copilărie. Dar nu știam dacă mă auzise pentru că nu mai era pe aceeași rulantă cu mine, era pe o altă spirală, alăturată, care se rotea mai repede, mai sus de mine. A doua zi am sunat-o și i-am zis că o iubesc. Apoi mi-am zis că-i o nebunie și nu trebuie să mă mai tem că va muri. Sâmbăta următoare, adică sâmbăta trecută, iar am făcut meditația. Când am trecut cu gândul prin corp și am ajuns la inimă, totul în torace era negru, ca scufundat în petrol. M-am întrebat de ce e atât de negru și de greu totul în inima mea. Gândul de răspuns a fost: „Pentru că ai început să te pregătești pentru pierderea și durerea pe care le vei suferi.” Ce să mai zic? Încerc să mă liniștesc dar nelinișta vine peste mine. Am unele momente în care mă gândesc că poate sună odată cineva de la Mangalia și mă anunță că a murit mama, că deja m-am săturat de gândurile astea dubioase. Dar evident că nu vreau să moară, cine și-ar dori moartea unei rude, mai ales a unui părinte? Sper că sunt doar niște vise și gânduri panicare din cauza pandemiei, a stresului pe care îl trăim cu toții. Oricum e ciudat și m-a cam pus pe gânduri. Dar să știți că nu e neapărat rău. E chiar bine să ai un imbold care să te ducă cu gândul la faptul că nu i-ai spus des părintelui tău că-l iubești, că poate nu ai fost mereu amabil cu el, poate nu i-ai oferit suficiente daruri. Prea des am auzit oameni spunând că abia după moartea rudelor s-au gândit ce rar le-au dus flori, ce des s-au certat, că n-au fost atente la suferința lor, că ar fi fost atâtea de făcut dar și-au dat seama când au venit la înmormântare. Pentru mine, ăsta e un moment bun pentru reflecții referitor la mama mea. Că pot fi mai bună cu ea. Și să fac tot ce pot acum, ca să nu am regrete după moartea ei. Or fi doar niște senzații și vise fără sens, dar ajută să îmbunătățesc relația cu ea. Iar visul cu maortea mea iminentă, a făcut să înțeleg iar cât îmi iubesc viața, cât iubesc să trăiesc și cât de important e ca atunci când vom fi pe moarte, cum eram eu azi-noapte, să vedem în urmă o viață plină de bucurie, pe care am umplut-o cu tot ce a fost mai bun.

Ieri am avut pentru prima oară un sentiment. E ciudat ca, după 38 de ani de viață, să mai fie lucruri pe care le simți pentru prima oară. Înainte să adorm (și să visez oribil) am avut dintr-o dată senzația că o iubesc enorm pe Alexandra, cea care am fost eu în copilărie și adolescență, cea care sunt și acum. Că îi sunt recunoscătoare din tot sufletul. Zilele trecute îmi amintisem iar verile mele minunate de la Mangalia, cum mergeam pe plajă pe vremea asta, cum mergema an de an la Ziua Marinei, ce muzică frumoasă ascultam, cât mă distram, ce fericită eram, în ciuda certurilor și scandalurilor zilnice din casă, a tuturor lipsurilor în care am crescut. Am toate aceste amintiri minunate din tot parcursul vieții mele pentru că am avut capacitatea să distilez până a rămas tot ce a fost mai bun. Văd în urmă o copilărie minunată, o adolescență minunată, ani de facultate minunați, ani de zile de fericire, atâtea amintiri care mă bucură, pentru că Alexandra a fost capabilă să trăiască din tot sufletul chiar și cele mai mici momente de bine și să le așeze în fața tuturor celorlalte. Am simțit cât o iubesc pentru că acum, la 38 de ani, datorită ei, viața mea nu e așa de tristă pe cât au crezut alții că a fost și că datorită ei, care a trăit fiecare zi din tot sufletul, și dacă aș muri azi, aș vedea în urmă o viață ce nu s-a irosit. Cât o iubesc pe fata asta care e în mine! Pe nimeni nu iubesc ca pe ea. Aseară am simțit asta pentru prima oară. Azi am simțit la fel. Nu încetam să mă gândesc cât mă iubesc. Îmi aminteam ce veselă eram pe 1 iulie, când râdeam în hohote și făceam poze la statuia lui Orban Balazs în Odorheiu Secuiesc, eram fericită până în oase, deși știam că a doua zi mă voi întoarce în București, în garsoniera mea din ghetou, unde stau singură, deși mi-am dorit o familie. Eram fericită, și sunt fericită de lucrurile plăcute ale fiecărei zile, în pofida faptului că am renunțat la orice speranță de a mai avea un partener, copil, zile mai bune de atât. Sunt fericită cu atât. Pentru că așa am ales, să scot cât mai în față ceea ce mă bucură și să fie peste toate lucrurile triste. Uneori mi-e greu, mi-e tare greu, dar mă las să plutesc în tristețe sau deznădejde și când vin momentele bune, ies din plutire și le trăiesc cât pot de intens pentru că ele vor rămâne, așa cum au rămas de clare serile cu artificii de la Ziua Marinei, când aveam 8, 10, 12 ani sau zilele cu soare blând, volei și înghețată bună la plajă. Și vizitele la muzee sau ieșirile cu prietenii în București. Enorm, incandescent, amețitor o iubesc pe Alexandra azi. O iubesc și îi sunt recunoscătoare. 38 ani de ani nu mi-am dat seama cât s-a luptat. Vă doresc din suflet să întâlniți persoana din voi cum m-am întâlnit pe mine însămi și să îi fiți recunoscători pentru tot.

Un gând despre „Conștient, subconștient

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: