Două kilograme

În 2019, când încă locuiam cu chirie, aveam o colegă de apartament care era obeză. Avea 99 kg la 1.55 metri. Eu aveam 47 kg la 1.57 metri. Odată a văzut că aveam în mână un Supliform. Urma să intru la duș și să îmi fac masaj. M-a întrebat de ce am eu nevoie de Supliform, la 47 kg ale mele. I-am spus că eu mereu sunt atentă la un lucru: dacă am luat mai mult de două kilograme în plus în greutate. Nu accept să ajung la 50 kg pentru nimic în lume. De aceea foloseam Supliform atunci, pentru că simțeam că depusesem un pic la coapse și făceam masaj. Mi-a zis: „Ce bine că ești atentă! Dacă și eu aș fi avut grijă să nu trec de alea două kilograme în plus, nu ajungeam azi așa.”

Anul ăsta am cam scăpat la mâncare și nici nu prea am mai făcut mișcare. Când am avut coronavirus, am și luat mai mult Vitamax decât e recomandat și m-am îngrășat rapid. Nu am cântar, niciodată nu am cumpărat unul, dar simt când m-am îngrășat, pentru că am coapsele mai grele, burta mai rotundă și pantalonii strâng la talie. În mai, când făceam recuperarea pentru picior, am văzut un cântar în clinică. M-am urcat pe el. Când am văzut 50, mi s-a făcut negru în fața ochilor. În iunie, hainele de vară. Unele dintre ele nu-mi mai veneau. Urgent, măsuri ca să nu devin Ghiță de Crăciun. Cum eu și mâncarea avem o relație de iubire incredibil de descris în cuvinte, simțeam că mă bagă în depresie gândul să renunț la anumite alimente. La produse de panificație am renunțat ușor, că oricum nu prea mâncam (eu și Cîțu, nu știm cât costă pâinea). Dar cu dulciurile a fost dramă. Ce fac eu fără ciocolată și napolitane? Din ce încercam să mă abțin, mâncam mai multe. Și-am zis: „Băi, nu se poate așa. Trebuie să fac altfel. Dacă scot unele alimente, poftesc și mai tare și mă dărâmă psihic gândul că trebuie să mă hrănesc numai cu legume și tofu ca să nu fiu cât Ghiță (de la portiță, la cocină).” Primul gând a fost că nu mai am 20 de ani și dacă slăbesc doar cu regim alimentar, pielea va suferi sigur. Nu trebuia să devin din Ghiță, un Shar Pei. Bun, am inclus în primul rând mișcarea în program. Eu și sala de fitness? N-o să vezi așa ceva. N-am călcat și nu voi călca în sală. Nu zic că-i ceva rău, am toată admirația pentru cei care merg la sală dar mie nu-mi surâde ideea pentru că mi se pare ceva foarte artificial plus că nu dau banii pe săli, când mă pot menține în formă gratis. Nu e pentru mine. La serviciu am o clădire de 9 etaje. Etaje înalte, de clădire de birouri. 9 etaje sunt cam cât 13 de bloc normal. Prin 2018, 2019 îmi făcusem un obicei, să urc zilnic câte 4, 5, chiar și de două ori. Acum am reînceput. Câte 4, câte 7, până am ajuns la toate 9 dintr-un foc, fără nicio oprie. Bagă Alexandra acolo scări, scări, pe la 7 îmi aud respirația de zici că-s maratonist. Așa mi-am dat seama și că nu am rămas cu afectare pulmonară de la coronavirus. Când ajung sus, n-am nici cea mai mică amețeală sau oboseală, doar simt picioarele încinse.

Pe lângă urcatul scărilor, mi-am zis că dacă tot plâng după fiecare aliment la care trebuie să renunț, mai bine reduc cantitatea, decât să am în minte continuu prăjituri, pizza și pateuri cu brânză. Am redus cantitatea. Câte un pic din asta, câte un pic din cealaltă, sau mâncate mai rar ca înainte, doar cât îmi fac pofta. În rest bag legume din greu. În al treilea rând (și ceea ce se pare că a funcționat fantastic), ultima masă la ora 17.00. Apoi gata, doar apă. Una dintre doamnele la care am stat cu chirie era medic nutriționist și mi-a spus că mereu le specifică pacienților să nu mănânce seara pentru că acolo e principalul motiv al îngrășării. De vreo săptămână nu mai mănânc după 17:00 și ieri, când am îmbrăcat pantalonii care abia mai intrau pe mine în iulie, acum deja îi simțeam largi. Păi nu-mi venea să mă pup? Îmi venea, logic că-mi venea. Am scăpat și de data asta de teribila cifră care începe cu 5. Cred că am 49. Mai lupt pentru încă 2 kg și Ghiță va fugi din mine pentru că nu ne vom mai identifica.

A mai fost ceva care nu pot spune că a avut efect fizic, ci a funcționat ca sprijin mental. Când îmi tot spuneam, în mai, că sunt cât porcul, că m-am îngrășat, că sunt o nesimțită, simțeam că îmi era teribil de anevoioasă fiecare metodă de slăbit pe care mi-o propuneam. Vroiam și mai multe dulciuri, vroiam să zac toată ziua, mă scotea din minți ideea că trebuie să depun eforturi. O grasă leneșă mă țintuia într-un spațiu fără voință. Și mi-am zis: „Ce-i spun eu subconștientului meu? Ce mesaj primește el? Că sunt grasă, că sunt porc și nesimțită. Logic că mă comport ca atare. O să-mi spun doar că sunt slabă. Sunt slabă și, din întâmplare, am două kilograme în plus.” Și îmi tot ziceam asta. Atunci mi-a devenit ușor și să urc scări, și să schimb dulciurile cu legume, și să mănânc ultima masă la 17:00. Nu spuneți lucruri cu care să vă autosabotați. Subconștientul le preia mot a mot. Așa cum un părinte nu trebuie să-i spună copilului că e obraznic sau prost, pentru că exact așa se va comporta copilul, nici noi nu trebuie să spunem lucruri jignitoare despre noi înșine pentru că le internalizăm și ne prindem ca într-o pânză de păianjen în care ne încurcăm și mai tare pe măsură ce vrem să ne eliberăm.

Când văd persoane obeze, știu că n-au vrut să slăbească. Dacă vrei ceva, îți iese. Nu râd de obezi și nu îi judec pentru că am cunoscut mai mulți obezi de-a lungul timpului și îngrășarea lor nu era despre nesimțire. Era despre lipsa de iubire, despre frică, despre gol interior sau despre obiceiuri alimentare foarte nesănătoase cu care îi obișnuiseră părinții. Dacă mama te-a umflat ca pe un balon cu sarmale, bomboane și cozonaci toată copilăria, mereu vei asocia mâncarea cu dragostea mamei, cu grija ei, și te vei umfla singur. Eu, din fericire, n-am fost umflată acasă și de aceea îmi e simplu să țin un drum drept al alimentației. Am doi colegi obezi, bărbat și femeie și, ascultându-i vorbind, am observat ceva. Amândoi spun des: „Mi-e frică. Nu cred că o să pot. Eu nu pot asta. E greu pentru mine.” Ea spune că îi e frică și să meargă într-un loc nou sau să facă voluntariat. Și mereu, mereu, ronțăie ceva. E uriașă. Mâncarea e stâlpul de care se sprijină ca să n-o doboare frica. Nu sunt nesimțiți, au un blocaj mental. Am avut o colegă, ani la rând încercase să slăbească și era tot mai grasă. Mânca mereu. Doar după ce a fost la psiholog a putut slăbi, pentru că a ajutat-o să înțeleagă că mânca mereu dulciuri pentru că așa o recompensa mama ei și rămăsese cu acea nevoie de stare plăcută din momentul recompensării. Acum e slabă, a putut duce corpul pe direcția corectă dată de minte. Dacă aș avea un copil, sigur nu l-aș învăța cu frica, așa cum văd că fac mulți părinți în București. Îi învață să le fie frică de orice. Mă uit și la vecinii mei că stau toată ziua cu copiii pe afară, sau mai văd asta și la unii părinți în parcuri. Aud doar: „Nu fugi! N-ai voie acolo! Te murdărești! Te lovești! Nu! Vino înapoi! Așa îți trebuie dacă pleci de lângă mine! N-ai avut grijă! O să cazi! Te calcă mașina! Nu pune mâna!” Părinții din București au grijă să-și frustreze masiv copiii încă de când îi nasc. Îi învață că trăiesc într-o lume ostilă în care se murdăresc, se lovesc, îi calcă mașina, și că totul e bine doar dacă stau lipiți de ei. Unii dintre ei rămân cu această frică de lume și ajung să se liniștească mâncând continuu. Despre faptul că trăim într-un oraș agresiv pentru că părinții își și bat copiii și țipă la ei ca niște nebuni și îi formează agresori prin puterea exemplului, nu zic mai multe pentru că deja divaghez tare de la subiectul articolului.

Apropos de obezitate, eu am fost convinsă că oamenii se îngrașă de la mâncarea proastă. De la hormonii din pui, de la grăsimea din mezeluri, de la sucuri, dulciuri, etc. Eram sigură că din Est în Vest și din Nord în Sud voi vedea obezi cât văd la București. Adică mulți. A fost uimitor pentru mine să văd cât de supli erau oamenii în Secuime și cât de echilibrați erau în Cluj. În Odorheiu Secuiesc femeile erau slabe și finuțe ca niște actrițe din anii ’60. Nu tot aceeași mâncare este în magazine? Nu tot de la aceleași firme de mezeluri, dulciuri, sucuri? Ba da. M-am întrebat oare ce face diferența. Poate greșesc dar eu am ajuns la concluzia că sunt două lucruri care fac diferența: genetica și obiceiurile alimentare. Cei care au construcție fizică trasă prin inel și metabolism bun, le moștenesc de la părinți. Unii se îngrașă mai ușor, alții mai greu. Vorba aceea: așa le e gena. În al doilea rând, modul cum te hrănea mami, e modul cum te hrănești tu. Se aplică mereu. În familiile de grași se mănâncă prost de cele mai multe ori. Se mănâncă mult. Greu te lași de obiceiurile rămase din copilărie. Totuși, de ce atâția supraponderali în București? Mai ales adolescentele, au niște coapse uriașe unele dintre ele. Mai și poartă pantaloni scurți, îmi vine să vomit când le văd (recunosc, cu scuzele de rigoare, mi-e silă să văd grași, încă lupt cu asta). Oare fetele din Miercurea Ciuc nu beau sucuri, nu mănâncă și ele tot același fel de pui hormonați pe care îi găsești prin supermarket în toată țara? Ba da. De ce arată a oameni, spre deosebire de cele care se revarsă prin București? Răspunsul găsit de mine a fost legat de acea parte cu genetica: Bucureștiul a avut o concentrație mare de boieri, bogătași de toate soiurile și neamurile. Doar e capitală. Pentru că aveau nevoie de servitori și pentru că au fost și vremuri în care existau robi, au fost aduși aici robi de etnie romă care le-au servit acestor bogătași. Mulți. Au fost eliberați din robie, a venit și Comunismul și au fost mutați în blocuri și angajați la fabrici și uzine, au devenit de-ai locului. Eu vă spun cu toată siguranța că Bucureștiul e al lor. Mahala mai mare ca orașul ăsta n-o să găsești. Unii dintre ei au niște gene teribile de îngrășare, susținute și de obiceiuri alimentare că dacă ești grasă, ești sănătoasă și frumoasă. Așa cum își pun turnulețe pe case ca să arate avuția, pun și kilograme pe ei. Din fuste largi nu se văd, dar de când au adoptat obiceiuri moderne și poartă mulat și scurt, îți fac ochii infarct când le vezi. Nu e de la hormonii din pui. Așa le sunt genele și nici nu fac eforturi să se mențină suple. Nu le pasă. Iar nepăsarea nu ține doar de etnie, ar fi discriminator și incorect să spun asta. Ține de om. Se vede dacă nu-i pasă și preferă să se scurgă prin lume, ba chiar spune că se simte mândră și frumoasă așa. Până să-mi dau seama de asta, n-aveți idee ce speriată eram că mă voi face cât malul din cauza mâncării. Îmi dârdâia sufletul în mine, mă vedeam obeză peste noapte, din nimic. Până când m-am prins care e faza. M-am liniștit. Vă rog, nu-l mai blamați pe puiuț.

Dacă vreți să vă mențineți o stare de sănătate bună, dacă, la fel ca mine, sunteți drastici în privința numărului maxim de kilograme la care vreți să ajungeți sau dacă doar nu vreți să deveniți Ghiță, eu zic că asta e regula de aur: nu treceți de două kilograme în plus de la greutatea dorită pentru că, pe măsură ce se adună, sunt tot mai greu de dat jos, devine dificil, devine frustrant și vă stresează. Vrem stres? Nu vrem.

%d blogeri au apreciat: