Copil făcut la „bătrânețe”

Într-una din zilele trecute îmi aminteam că îmi spunea o colegă odată: „Eu n-aș face copii mai târziu de 30 de ani. Cum să am eu copii la bătrânețe? Aș mai putea să fug după ei prin parc? Aș mai fi eu o mamă bună? Copiii trebuie să-i faci când ești tânără.” Ea avea 24 de ani în momentul ăla, avea un iubit și spera că se vor căsători într-o zi dar s-au despărțit și acum ea are 27 de ani, e singură și deja cred că a început să mărească intervalul de vârstă până la care poate fi mamă.

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

V-am mai spus că eu mi-am dorit minim 3, maxim 5 copii. De când eram adolescentă, îmi făcusem plan măcar pentru 3: primul la 24, al doilea la 27, al treilea la 31. Doi băieți și o fată, deja știam că mi-aș fi dorit ca un băiat să fie artist, unul economist sau aviator și fata sportivă (o vedeam la scrimă, nu știu de ce). Evident că i-aș fi lăsat pe ei să-și aleagă profesiile dar așa visam eu. Ce s-a ales de planurile mele de maternitate, știți foarte bine. Când eram studentă, mi-am propus ca dacă nu fac copii până la 35 de ani, să nu mai fac deloc. Pentru mine, 35 de era o limită. Știam că, după aceea, sarcina e mai dificil de dus sau poți naște doar prin cezariană, că pe măsură ce timpul trece, există riscul să fie și copilul cu probleme de sănătate și am zis că 35 e o limită decentă. Iată că am ajuns la 38 și nici urmă de copil. M-am împăcat cu ideea, asta-i viața, face omul planuri dar nu ies toate. Să faci un copil nu ține doar de tine. Când sunt implicate două persoane, poți doar să speri că Dumnezeu îți va trimite în cale omul potrivit. Și mă gândeam deci, zilele trecute, la colega mea și la alte fete tinere pe care le-am auzit spunând că nu e bine să fii părinte bătrân, că nu poți să alergi după copil, că mori la 60 și el rămâne fără părinte la 20, etc, etc. Mi-am dat seama că asta e o gândire greșită. Poți avea copii la 40 de ani, poți fi un părinte foarte bun și la 20, și la 40 și la 50 de ani, dacă ai responsabilitatea și bunătatea necesare creșterii unui copil.

Citisem cu vreo lună în urmă un interviu cu Irina Rădulescu, fata lui Dem Rădulescu. El a avut-o la 55 de ani și a murit când ea avea 13 ani. Atâtea lucruri frumoase spunea în interviu despre tatăl ei, atâtea amintiri frumoase avea cu el, se vedea ce mult și-a iubit tatăl și ce relație frumoasă au avut. Când m-am născut eu, tata avea 23 de ani și mama 22. Tata a divorțat după nașterea mea și a dat bir cu fugiții, mamei i-a fost foarte greu să mă crească, mereu se plângea de asta. Eu nici măcar o amintire frumoasă nu am cu tata. Ce sens a avut să mă aibă la tinerețe? Da, tatăl meu încă trăiește, am am 38 de ani și încă am părinții în viață dar nici nu-l pot numi pe acel om „tată”, nu mai știu nimic despre el de ani de zile și nici nu-mi pasă. Un om pe care părinții l-au avut la 40 de ani, poate avea 20 de ani de amintiri minunate cu ei, la 20 de ani poate rămâne fără părinți, dacă ei mor la 60, dar au fost 20 de ani de grijă, iubire și contează mai mult decât 50 de ani în care ai avut niște părinți ca vai de ei, care ți-au făcut zile fripte.

Nu vă temeți să aveți copii la 40, la 50 de ani, cât timp știți că puteți fi părinți responsabili și buni! Da, e ideal să ai copiii până în 30 de ani, să ajungi să fii și bunic, dar viața nu e ca în filme sau ca în planurile pe care ni le facem în adolescență, cum făceam eu, cu cei 3 potențiali copiii ai mei. De exemplu eu, acum, la 38 de ani, mintal și sufletește mă simt 100% capabilă să fiu mamă. Simt că acum aș putea oferi unui copil educația, disciplina, dragostea, atenția, distracția, exact în acele proporții care l-ar ajuta să se dezvolte armonios, pentru că am maturitatea necesară. Doar că fizic nu mi-ar fi ușor. Am lordoză, încă am și voi mai avea sechele după accidentarea la piciorul drept și sigur m-aș resimți în ultimul trimestru de sarcină, nopțile nedormite din primii ani ai copilului m-ar afecta foarte tare, într-adevăr, uzura fizică e o barieră pentru femei, odată cu trecerea timpului pentru că femeile duc sarcina și, în primii 2 ani, copilul e agățat numai și numai de sânii mamei, dependent de ea, îl cară de colo-colo. Dar una e să îți imaginezi cum e și alta e să fii pe bune în anumite situații. Realitatea poate fi complet diferită față de ce ai crezut. Indiferent de vârsta pe care o aveți, că aveți 20 de ani, că aveți 30 sau 45, nu puneți o barieră pentru vârsta până la care puteți avea copii. E complet greșit. Fiecare dintre noi are felul lui de a fi și sunt unele persoane care nu pot îngriji ca lumea un copil și-l neglijează masiv chiar dacă l-au avut la 25 sau 30 de ani, pe când alții, la 50 de ani, sunt sportivi, sunt activi, spirituali, plini de energie, cu viață socială plină, și pot oferi copilului experiențe dintre cele mai frumoase și mai sănătoase. Doar oamenii cu educație foarte precară consideră bătrân un om de 50 de ani. Au rămas fixați pe vremurile când speranța maximă de viață era 60 de ani sau când nu era contracepție, fetele erau măritate de la 14, 15 ani ca să nu vină cu copii din flori pentru că deja hormonii aveau un cuvânt greu de spus și s-a perpetuat ideea asta, că e normal să faci copii de tânăr. Faci copii atunci când te simți responsabil să fii părinte, nu când zic tanti Marioara și nea Costel că e bine să ai copii. Sau dacă nu vrei să ai copii deloc, care-i problema? E dreptul tău. Cunosc femei care se simt foarte vinovate și sunt puse la zid pentru că nu-și doresc copii. Una dintre fostele mele colege a divorțat, după 5 ani de căsnicie, pentru că nu-și dorea copii iar soțul ei tot insista. Au divorțat, el și-a văzut de drum să găsească o femeie care vroia copii iar ea a rămas singură și îi este bine. Ar fi avut o viață oribilă dacă ar fi rămas gravidă la presiunea rudelor sau ca să n-o părăsească soțul. Faci ce simți că ți-e bine, nu ce cred alții că e bine pentru tine. Apropos de această fostă colegă, ne știm din 2013 și îmi amintesc cât plângea pentru că era singură, avea 32 de ani și își dorea să se mărite. Am făcut Revelionul 2014 cu ea și o altă colegă, spunea că se simțea o ratată că nu s-a măritat. Când l-a întâlnit pe cel cu care s-a căsătorit, m-am bucurat enorm pentru ea. A fost o mireasă atât de frumoasă și fericită! Praful s-a ales de căsnicia lor în câțiva ani pentru că nici măcar nu au discutat despre cât sau dacă își dorește fiecare copii, și s-au căsătorit. Mă bucur totuși că a trecut prin această experiență pentru că se simțea o ratată fiind necăsătorită dar a avut ocazia să se și mărite, să și divorțeze și să vadă că nu ești un ratat dacă ești necăsătorit, că poți fi divorțat și fericit, că poți merge mai departe și singur și că ideea asta că dacă nu te-ai măritat, ești o ratată, e un căcat imens. E o prostie cu care se spală creierele femeilor de sute de ani. La 38 de ani pe care-i am, am văzut atâția miri fericiți ale căror căsnicii au ajuns fix în divorțuri după un timp, încât îmi dau seama câtă muncă de echipă, cât noroc și ce binecuvântare e în căsniciile care rezistă! Totuși, chiar dacă n-a mers căsnicia, e o experiență care te învață ceva, rămâi cu niște amintiri, măcar ai pozele în care erai frumoasă, în rochie de mireasă, îți amintești petrecerea, primele luni fericite de căsnice, e amintirea unei nunți, spre deosebire de cele ca mine, care habar nu au cum e ziua aia. Orice moment frumos pe care l-ai trăit, contează (chiar dacă apoi v-ați dat capete în gură pe hol la Judecătorie și te-ai păruit cu soacră-ta la partaj).

Revenim la copilași. Vă sfătuiesc din suflet să n-aveți vreun dubiu în privința vârstei, dacă vreți să aveți copii. Din ce faci calcule și tot felul de ipoteze, din aia devii mai angoasat. Mai bine să ai curaj decât angoase. Să vă mai dau un exemplu, că tot e acum pe val David Popovici, înotătorul. Am văzut de câteva ori reclama la Mollers, făcută cu el. În reclamă apar și părinții lui. Mama lui are o vârstă respectabilă. Mai bine să ai un copil la o vârstă la care îl poți îngriji corespunzător, îi poți oferi condiții să devină campion dacă are pasiune pentru vreun sport, ai maturitatea ce îți permite să fii un părinte bun, decât să torni copii la nimereală doar pentru că ai vrut să te vadă cartierul mireasă tânără și frumoasă dar tu nu știi ce o să pui mâine în farfurie. Recunosc, eu apreciez foarte mult părinții responsabili, îi iubesc, pur și simplu. Când am în spate experiența unei copilării fără tată, doresc să binecuvânteze Dumnezeu toți bărbații care sunt tați responsabili. Norocul unui copil nu e să aibă părinți, ci să aibă părinți buni, indiferent la ce vârstă au ales să-l nască.

%d blogeri au apreciat: