Colecția de artă Macovei

Din seria vizitelor mele la muzee, astăzi am avut cea mai stranie experiență. Nici măcar nu voi trece articolul în categoria „Recomand” pentru că nu pot recomanda așa ceva. Mai bine nu mă duceam.

De obicei plec pe la 10:00, 11:00 spre muzee dar azi am tot lenevit, m-am întins la micul dejun ca la masa mare pentru că în timpul săptămânii trebuie să fiu gata în 15 minute și cu pregătitul și cu mâncatul și cu spălatul vaselor și în weekend recuperez mâncând în ritm de melc, plimbându-mă cu ceașca de cafea sau cu un desert prin toată casa („uriașa” mea garsonieră de 16mp). Deci pe la ora 13:00 am plecat azi spre metrou ca să ajung până la Unirii și de acolo, încet, încet până pe strada 11 iunie, la casa ce găzduiește colecțiile de artă Ligia și Pompiliu Macovei. Cine au fost ei? Ea, artist plastic, el, arhitect, om politic și diplomat. Într-o zonă cam dubioasă am găsit casa. Poarta arăta mega învechită, am intrat. Nici țipenie de om. Am mers la ușă, era încuiată. Căutând o intrare secundară, am mers în spatele casei unde se auzea un robinet curgând. Am văzut silueta unui domn. Când a ridicat capul de deasupra robinetului, l-am recunoscut. Îl știu de prin 2007, îl cheamă George. Voi povesti acum despre muzeu și la final, ca să vă dați seama cum m-am simțit eu acolo, scriu și povestea lui George.

Casa este foarte veche, necesită renovare urgentă, pereții sunt fisurați, miroase urât înăuntru, a vechi, a igrasie, abia așteptam să ies pentru că mi se făcea rău. Eu sunt foarte sensibilă la mirosuri, le simt încă o dată pe cât sunt de puternice. Am crezut că după săptămâna în care n-am simțit miros, de la coronavirus, îmi va mai scădea acuitatea oflactivă dar de unde? Cu excepția mirosului de clor, pe care nu-l mai simt aproape deloc, restul mirosurilor parcă sunt și mai puternice ca înainte.

În casă sunt 6 camere (una mai neîntreținută ca alta). Au picturi, sticlărie, veselă, vase orientale, mobilă veche, o bibliotecă cu cărți ce au autograf de la autori și o vitrină cu cărți ilustrate de Ligia Macovei iar alături, grafica în original. Mi s-a părut un talmeș balmeș, etichete vechi scrise de mână dar și etichete noi scoase la imprimantă, sticlăria îngrămădită în vitrine, mă bucuram că e un muzeu atât de mic și că voi pleca rapid. Au lucrări de Țuculescu, Petrașcu, Andreescu, Pallady, Ciucurencu, ținute în aerul ăla greu de vechi și de igrasie. O lucrare de Țuculescu era îndoită, îți era și milă, pe bune. În prima sală pe dreapta este un policandru foarte frumos și George mi-a spus că este din sticlă de Murano. Sunt înfipte în el niște becuri economice de proastă calitate, îți vine să bați pe cineva când vezi așa ceva. Toată sticlăria este foarte frumoasă, veți vedea produse din diverse țări. Cele venețiene sunt spectaculoase. Dar la cum sunt prezentate, zici că ești la bunica la țară și a îngrămădit în vitrină ce a nimerit. Una dintre săli este cu pictură pe sticlă, am trecut rapid de ea. Am făcut și niște poze, iată peisajul din bibliotecă. Mi-a plăcut cum se vedeau pomii în lumina amiezii.

În dreapta jos sunt bucăți de faianță de Delft. Mi-au plăcut mult. Am avut grijă să țin obiectivul la limita plafonului ca să nu fotografiez igrasia de pe tavan. Ca să vă dați seama câtă „grijă” avem de tot ce-i vechi și frumos. Știți că eu mai scriu uneori și despre toalete? Am fost și aici la toaletă, n-am putut să închid ușa pentru că s-ar fi blocat la cât de distrus era tot sistemul de închidere, era curat dar, nu știu de ce, mirosea oribil. Totul vechi, măcar aveau hârtie igienică și un dispenser de prosoape de hârtie. N-am știut cum să dispar mai repede de acolo, m-am dus la metrou cu viteza luminii. Am uitat să vă zic cât costă intrarea: 10 lei. O să vă pară rău de banii ăia. Mai bine așteptați până se renovează.

Acum, despre compania care a întregit aerul de completă deziluzie din „vizita mea la familia Macovei”. Singurul om pe care l-am găsit în acea casă, supraveghetorul, este un individ de vreo 50 de ani care-și spune Geta, îl știu din primul meu an de voluntariat la Accept (am fost voluntară acolo în facultate). Om cu state vechi în branșă, și-a petrecut tinerețea prin parcul Operei, de când îl știu e supraveghetor pe la muzee. Ultima oară știam că era pe la Babeș. Mi-l amintesc cum zicea că atunci când Acceptul organizează ceva evenimente, să fie separat pentru băieți și fete, pentru că el nu vrea să aibă de-a face cu fete, că au păsărică. Noi ne amuzam de el, evident. Nu e un om rău dar exagerează. Odată am mers la o lansare de carte, Armata Salvării de Abdellah Taia și a apărut și el. Pentru că Taia e gay și despre asta povestea în carte. Erau acolo niște femei, genul ăla de snoabe care veniseră la un eveniment despre cartea unui gay doar pentru că era la modă să umbli prin locuri cu gay și lesbiene. Și s-a dus omul ăsta la ele, îl văd ca acum, s-a prezentat: „Bună, eu sunt George, dar puteți să-mi spuneți Geta.” Când au auzit ele că e un George/ Geta, se uitau fascinate la el, parcă venise un sfânt lângă ele. Așa sunt unii, de când e la modă LGBT. Au impresia că orice gay e un geniu ascuns și că trebuie divinizat. Geta are și blog, dar n-a mai scris din 2020. Ani de zile l-a ținut. Vai, cât puteam să ne mai amuzăm de blogul Getei! Era ca un jurnal, povestea ce a mâncat, pe unde s-a plimbat, cu cine s-a mai văzut, ce și-a mai cumpărat, că a făcut sex, dar totul era scris în stil cârnat, la grămadă, și mereu era scris în genul ăsta: „Am fost la Cărturești. Mi-am luat niște ceai de iasomie. A apărut un nou album U2. Mi l-am cumpărat. L-am ascultat acasă pe tot. Vine toamna, se simte în aerul tot mai răcoros. Ieri m-am văzut cu un olandez. Ne-am futut. O avea mare. Mi-am luat geacă de la H&M. O să-mi cumpăr noua carte a lui Pamuk.” Căpătasem un obicei cu unii prieteni, ca să ne amuzăm, când ne vedeam și cineva întreba „Ce mai faci?” răspundeam uneori: „Ce să fac? Bine, m-am plimbat, m-am futut, mi-am luat geacă…” Și acum, scriind, râd. Și uite așa, din greșeală în greșeală spre victoria finală, Geta a eșuat la bătrânețe în cel mai urât și neîngrijit muzeu al Bucureștiului (încă nu le-am văzut pe toate). Știind ce apucături are și amintindu-mi cum era să-l dăm afară odată de la un eveniment al Acceptului (pentru că începuse să înghesuie și să pipăie un invitat străin), când l-am văzut azi, nimic nu mi-a mai trebuit. Geta+căzătura aia de casă și amestecătura de exponate, mi-au stricat o oră din viață. Îl compătimesc pe acel om, a fost amabil azi cu mine, nu am de ce să-l acuz pe nedrept dar chiar nu-mi face plăcere să-l revăd. Asta e, fiecare după putere și după ce alegeri crede că sunt corecte. Dumnezeu ne iubește pe toți și de aceea e important să fim indulgenți unii cu alții. Ce să vă mai zic? Că la o vizită către acest muzeu nu vă pot îndemna.

%d blogeri au apreciat: