Când iubeam Bucureștiul

Mă tot gândeam zilele astea ce s-o fi întâmplat de am ajuns eu să am așa o relație de love-hate cu Bucureștiul, adică vreo 30% love și 70% hate. Se fac în septembrie 17 ani de când am venit aici și nu vă pot descrie ce fericită eram. Ca acum îmi amintesc ziua în care am coborât din tren cu mama, am luat metroul și apoi m-am cazat în cămin. 4 ani de facultate, unii dintre cei mai frumoși ani din viața mea. Fiecărui student îi doresc să aibă mulțumirea și fericirea pe care am avut-o eu în facultate. Un vis a fost. Prietenii, colegii, profesorii, cursurile, examenele, zi de zi în care descopeream tot mai mult Bucureștiul, voluntariatul, Valentin, singurul meu partener din perioada facultății, relația minunată cu el, ieșirile în club sau la teatru, totul, totul a fost mai mult decât m-am așteptat. Toate astea le-a avut Bucureștiul pentru mine iar eu, acum, detest orașul ăsta ca o nerecunoscătoare. Mă simt vinovată și mă tot întrebam ce naiba se întâmplă.

De ce? Am găsit mai multe răspunsuri. În primul rând, una e să ai 21 de ani, alta e să ai 38. La 21 de ani ești plin de speranță, sigur pe tine, abia aștepți toate lucrurile minunate pe care ești sigur că viața le-a pregătit pentru tine. Apoi anii trec și trec, se adună neîmpliniri, se adună oboseală iar dacă ești ambițios, ca mine, și vezi că lucrurile nu au mers cum ai plănuit, halește tristețea din tine cum halesc pișcotarii prăjiturele și paleuri la vreun eveniment monden. Eu mi-am dorit în mod special ceva de la viață. Nu m-a interesat să fiu carieristă, fotomodel sau cine știe ce. Eu mi-am dorit o familie. Cred că deja v-ați săturat de câte ori am scris asta. Cine naiba și-ar fi imaginat că, în cel mai aglomerat oraș din România, nu voi găsi un partener potrivit? Cine? Din cauza asta, odată ce anii au trecut, și au trecut în defavoarea mea, între mine și București nu mai e loc de împăcare. Nu mă interesează că mișună șobolanii pe străzi (deși eu n-am văzut asta dar la tv e altă realitate), nu mă interesează că sunt munți de gunoaie, nu mă interesează că parcurile arată jalnic și că tramvaiele se dezmembrează pe șine. Poate să cadă meteoritul peste București, să murim toți, să vină armaghedonul, orice, nu mă interesează. București este orașul care nu a avut pentru mine un om alături de care să am familia pe care mi-am dorit-o. N-are decât să vină și Firea înapoi, să mai facă 100 de regii autonome, să facă ce-o vrea. Am iubit orașul ăsta din tot sufletul dar el cât m-a iubit pe mine? Spre deosebire de cei care detestă Bucureștiul așa, la modul general, eu am un motiv pe care l-am explicat clar.

Trecând de motivele personale, Bucureștiul a fost tot mai prost administrat, s-a aglomerat tot mai mult și a devenit un chin viața aici. Problema nu este că a absorbit oameni, ci că a fost dezastruos administrat. Toți cei care înjură Bucureștiul, ar trebui să fie conștienți de faptul că aici e motorul economiei. Așa cum e, cu ambuteiaje, cu gunoi, cu cocalari, aici se muncește din greu, în timp ce în unele orașe se stă la berici pe marginea trotuarului și se așteaptă ajutorul social. S-au extins cartierele de locuințe, drumurile sunt niște dezastre (prin bălării, pe ulițe, etc), s-a construit mult în Pipera, e plin de clădiri de birouri dar salariații nu au loc în metrou dimineața. Infrastructura de transport e praf și pulbere. Eu, dacă aș fi nevoită să lucrez în Pipera, aș pleca din București, sincer vă spun. Unul dintre motivele pentru care țin cu dinții de serviciul pe care îl am acum, deși scârțâie multe acolo, e faptul că am acces ușor cu metroul, pe o rută care nu e aglomerată. Pe măsură ce anii au trecut, am devenit tot mai comodă și cântăresc toate avantajele și dezavantajele, până la cele mai mici detalii, când iau o decizie. E mizerabil tot ceea ce ni se face tuturor, locuitorilor Bucureștiului. Lucrurile aici au ajuns să meargă din inerție și ne arată toată țara cu degetul, e inadmisibil. Îmi spunea mama zilele trecute la telefon că la Mangalia au sosit autobuzele electrice promise de primar. La Mangalia. Suntem în capitală și vom ajunge întrecuți de toate orășelele.

Mă întreb câtă lume mai ține cu orașul ăsta. De la primar până la cel mai amărât om din Ferentari. Eu n-am mai auzit pe cineva, de la o vreme încoace, să spună că iubește Bucureștiul sau că îi place. Oare dacă am iubi toți orașul ăsta, dacă l-am iubi sincer și l-am dori prosper, ar începe să crească? Dacă în locul energiei de ură, resemnare, dezgust, pe care o avem, am oferi orașului nostru dragoste și grijă, am trăi într-un altfel de București? Noi aici vedem o anumită realitate și nu ne place dar sunt și lucruri bune în București. Fiecare dintre bucureșteni are măcar ceva care-i place aici. Dar oamenii din țară, care își iau informația din mass media, sunt terifiați. În ultimul grad e batjocorit Bucureștiul în presă. Nu știu cine urăște atât țara asta, de vrea să zobească în ultimul grad încrederea locuitorilor în capitala lor. Zici că ne omorâm pe străzi în orașul ăsta, așa se vede la știri uneori. Dacă doi jumate-creier se încaieră cu cuțitele în trafic, fix pe ăia îi vezi la tv. Ce fel de energie oferim capitalei noastre? Cum vorbim despre ea? Dacă ne-am urî familiile, copiii, cum ar fi atmosfera în casă? Așa e și în locurile unde trăim. E mare păcat să nu fim conștienți de impactul a ceea ce pornește dinspre noi în lume.

Eu sunt subiectivă. Mă simt o femeie aproape bătrână, care și-a pierdut orice speranță la o viață mai bună și care trăiește fiecare zi așa cum vine, căutând sau inventând ceva frumos ca să nu-și simtă viața irosită. V-am explicat motivul pentru care simt că nimic bun nu s-a ales de speranțele mele pentru București. Dar sunt subiectivă, după cum am spus, și sunt conștientă de asta. Oare toți cei care urăsc și înjură orașul ăsta sunt din categoria mea, suntem chiar atâția cărora Bucureștiul nu le-a împlinit așteptările? Știți cum e, că de multe ori te concentrezi pe ceea ce nu merge și lucrurile sunt clare doar văzute de departe. Dacă aș pleca din București, mi-aș da seama câte îmi lipsesc și câte au mers bine. Prins în iureșul ăsta, greu poți face diferența. Sunt multe lucruri de care mă bucur aici. Nu ca atunci când eram studentă, dar mă bucur.

Când iubeam Bucureștiul, era primar Videanu. În pasaj la Universitate erau tot felul de maghernițe unde se vindeau mâncare, ziare, era și magazinul Totem și luam de acolo cadouri când era ziua cuiva. În față la Totem ne dădeam întâlnire cu colegii de grupă să ieșim în oraș. Când iubeam Bucureștiul, nu apucasem să văd nici jumate din el. Mâncam fornetti toată ziua și mâncare venită pe tren de acasă, mâncam orice și nu treceam de 42 kg. 42 de kile, frate, pluteam prin lume. Purtam un hanorac cărămiziu, cu glugă neagră, pe care mi l-au dăruit colegele de cameră de ziua mea, în anul I. Când iubeam Bucureștiul, eram convinsă că Cișmigiu era cel mai frumos parc pe care îl văzusem vreodată. Mergeam miercurea la rock, în Club A, cu două colege și ne întorceam joi dimineață cu primul metrou. Când iubeam Bucureștiul, i-am văzut prima oară jucând pe Victor Rebengiuc, Dana Dogaru, Mircea Rusu, Marius Manole. Danei Dogaru și domnului Rebengiuc le știam așa de bine vocile de la teatrul radiofonic! Eram șefă de grupă la facultate și eram pasionată de tot ceea ce învățam. 3 ani făcusem pauză între liceu și facultate, se discutase la mine în familie posibilitatea de a nu urma facultatea, pentru că nu ne permiteam financiar și am plâns în ăia 3 ani cu un regret uriaș care apoi s-a transformat într-o bucurie de nedescris. Aș fi dormit la facultate, iubeam și scaunele pe care stăteam în sălile de curs. Sunt amintirile mele prețioase pentru care îi mulțumesc orașului care acum nu mai are nimic pentru mine. A avut atunci prea mult, probabil. Oricum, nu mai e orașul care era în 2004, când am venit aici. Timpul trece și toate se schimbă. Nu știu dacă vreodată i-am mulțumit Bucureștiului pentru câte mi-a oferit în acei ani. Am fost foarte fericită.

%d blogeri au apreciat: