Anii mei de soare

În septembrie plec la Mangalia o săptămâmână, am deja rezervarea făcută și, ca întotdeauna când se apropie momentul să mă întorc acolo, m-a cuprins un amestec de entuziasm și nostalgie. N-am mai fost de un an, mereu zic să încerc să merg de două ori pe an dar iar văd că s-a făcut iunie, iar începe aglomerația pe Litoral, evit aglomerația și aștept până în septembrie. Plus că, la cât costă cazarea în Mangalia, doar în extrasezon îmi permit să stau o săptămână. Da, eu sunt una dintre „norocoasele” persoane care, atunci când merg în orașul natal, stau la hotel sau la pensiune. Bine că măcar îmi permit financiar și atât. Always look on the bright side of life. Dacă nu ne închid fucking retards iarăși în case, mai am în plan o călătorie, de ziua mea, la începutul lui octombrie, într-un alt loc deosebit. Știți cum le aștept pe amândouă? N-am cuvinte să vă descriu. Număr zilele, mă văd doar făcând bagaje.

Exact când mai e puțin până plec acasă, se dărâmă în capul meu tot raftul cu dor. Un an a stat ascuns pe undeva și erupe. Uite, o poză făcută anul trecut, tot în septembrie, la ultimul răsărit dinainte să mă întorc la București:

mare la rasaritul soarelui

Simt mirosul de sare, aud valurile și îmi dau lacrimile. De bucurie și recunoștință că m-am născut și am crescut în așa loc. Când zic „copilărie”, nu îmi amintesc leagăne ruginite și locuri de joacă anoste de după blocurile gri. Eu asta îmi amintesc. Marea mea frumoasă. Și farul genovez. Și ambarcațiunile ancorate la chei. Ce om norocos sunt! Nimic nu mă bucură mai mult decât să scriu despre orășelul meu și anii petrecuți acolo. E un amalgam de amintiri pe care în inimă le port. Mă gândesc acum la multe momente frumoase și sunt îngrămădite undeva în spatele sternului, nu în creier. Voi păși iar, în semiîntuneric, pe nisipul răcoros și voi face poze la răsărit. Voi merge la far ca să văd de acolo toate clădirile de pe coastă. Mă voi plimba „la bărcuțe”, în portul turistic. Îmi voi revedea școala. Dacă tot scriu despre muzee aproape săptămânal, poate merg la muzeul de istorie Callatis, că n-am mai fost de ani de zile, și scriu un articol despre el. Ce nu s-a vândut de la cetatea Callatis lui George Severeanu și n-a ajuns la București, avem la Mangalia la muzeu :)) Chiar, știți câte locuri din Mangalia se numesc Callatis? Echipa de fotbal, un restaurant, un liceu, muzeul de istorie și arheologie, am avut și celebrul festival Callatis, care se transmitea live la TVR, de pe scena scoică, în anii de glorie ai Mangaliei. Ce amintiri am de la acel festival, ce seri, ce distracție, ce de lume, ce viață era atunci! Apropos de multitudinea de obiective numite Callatis, a fost o fază amuzantă când a început acest festival. Era în 2000, chiar când s-a inaugurat scena scoică și debuta în forță festivalul și îi ziceam într-o zi mamei: „Măi, mamă, dar totul în orașul ăsta se numește Callatis? Chiar tot? Au făcut și festival Callatis. Doar wc-ul public nu se numește Callatis.” A doua zi m-am dus la plajă. În dreptul plajei, la baza falezei, era un vechi wc public, toată lumea îl știa (acum l-au transformat în bar, cu terasă, cu intrarea bifurcată, cum era înainte intrarea de la femei și cea de la bărbați). Acel wc public era văruit, nu avea nimic deosebit. Și merg deci a doua zi spre plajă și văd pe peretele văruit, scris mare, frumos, cu negru, ca în urma unui șablon: Callatis 2000. Râdeam singură și îmi era rușine că mă vedeau oamenii dar nu reușeam să mă opresc. Nu știu ce fusese în capul cui făcuse asta dar cred că era telepatie și a vrut să-mi facă în ciudă.

Doamne, frumos mai era în anii ăia! Cred că prin 1997 s-au lansat napolitanele Joe. Nu vă pot spune cât de bune erau. Elvețiene direct, așa gust aveau. Și aveau la noi pe plajă stand Joe și mascota pisoi umbla pe plajă toată ziua. O ciurdină de copii se ținea după pisoiul ăla uriaș, pufos și frumos (cu o coadă durdulie și țapănă) în care era un băiat topit de căldură. Mergeam și eu la cortul lor drăguț și îmi luam napolitane, aveau cu tot felul de arome. Comercianții aveau așa un accent, cred că erau orădeni, îmi amintesc cum prelungeau cuvintele când vorbeau. Și băiatul din pisoi mi-a spus odată, cu același accent drăguț, să nu-i rup coada, pentru că îl asaltaseră niște copii să facă poze și eu i-am îmbrățișat coada. Era terorizat, bietul om. Anii noștri frumoși, când nu aveam internet și ascultam muzică de pe casetă. Și nu plecase din țară atâta lume civilizată și educată și bună. Nu ne lăsaseră la mâna sorții, ne aveam unii pe alții. Am fost binecuvântați să trăim anii ’90. Mai presus de orice, mă duc în locul acelor amintiri, decât în Mangalia de acum. Casa mea e în București, de Mangalia m-am rupt treptat, nici n-aș ști să dau cuiva indicații dacă m-ar întreba acolo de vreun magazin sau pensiune deschise în ultimii 10, 15 ani, pentru că habar nu am. Dar mă întorc pentru bucuria de a călca în locurile unde am fost atât de fericită. Unde ne aranja fotograful în anii ’80 la nunți, în studioul lui puternic luminat și stăteam nemișcați ca să facă poze alb-negru pe care apoi le primeam imprimate pe hârtie groasă, decupată pe margini cu model dantelat. Unde suflam lumânările din tort, an de an pe 7 octombrie, și mă aplaudau rudele, ne distram și mâncam bunătăți. Unde făceam poze cu diriginta, aranjați toți în jurul ei, la Casa Tineretului, pe scări, la festivitatea de închidere a anului școlar. Unde mergeam să-l vedem de Ziua Marinei pe Neptun urcat pe balena de lemn și seara artificiile, în marea de lume. Numai petreceri am în cap, după cum vedeți. Voie bună, lume multă, amintirile mele frumoase de acasă. Viața e un dar de la Dumnezeu, ne naștem ca să fim fericiți. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru acei ani și pentru orașul meu minunat pe care îl voi vizita peste puțin timp. Vă doresc să fiți fericiți cum sunt eu de fiecare dată când revin la Mangalia.

%d blogeri au apreciat: