„Drăguții” ipocriți din jurul nostru

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți complimentat de cineva într-un mod de parcă ați fi singurul om frumos, deștept, generos din lume? Tuturor ne place să auzim lucruri bune despre noi și cât contăm în viețile celorlalți. Părinții, prietenii, partenerii de viață și toți cei cu care tangentăm în mod constant, au deseori pentru noi cuvinte de laudă. Dar cum e când un străin față de care nu ai făcut nimic special, te laudă cu vorbe mari, mari de tot?

recipient cu miere si lingurita de miere
Fotografie de ROMAN ODINTSOV pe Pexels.com

Nu mi s-a întâmplat prea des asta, dar când s-a întâmplat prima oară, recunosc că am fost cam nedumerită. Era 2015 și cunoscusem, printr-o prietenă, o tânără (să-i zicem Sonia) cu care mă vedeam foarte rar. Erau colege, ne-am văzut la ziua prietenei mele, la un concert și de încă 2, 3 ori accidental, când ne adunam mai mulți. Mi-am dat add pe fb cu Sonia și m-am pomenit că-mi scria la comentarii că sunt o femeie minunată, tot felul de laude pe care nu avea cum să mi le adreseze o persoană cu care schimbasem câteva vorbe! Nu vă gândiți că avea vreo orientare sexuală minoritară și mă plăcea. Nici pe departe. Așa făcea cu toată lumea. Se trezea zicând oamenilor că sunt superbi, fantastici, minunați, părea pasionată de fiecare om în parte și vorbea afectată și cu un patos mieros de parcă sensul vieții ei era să gonfleze egourile celor cu care interacționa. Aflând că duce o viață promiscuă și văzând ce atitudine deplasată avea, am evitat s-o mai întâlnesc, nici pe fb nu mi-a mai scris nimic, pentru că a fost suficient să nu-i mai dau niciun like și gata, a dispărut și ea. Ea știa foarte bine de ce mă numea superbă, minunată, de ce făcea asta și cu alții. Ca să-și atragă fani. Nici 2 bani nu dădea pe mine sau pe alții dintre toți cei pe care ne lăuda, dar știa că muștele se atrag cu sirop. Erau câte unii care nu mai puteau după ea, i-ar fi dus trena până la capătul lumii. Probabil genul ăla de oameni neglijați de părinți, care rămăseseră din copilărie cu lipsa afecțiunii mamei și care se legau orbește de câte o prefăcută mieroasă de genul Soniei.

La câțiva ani după Sonia, m-am pomenit cu altă ipocrită, drăgălașă și afectuoasă ca o domnișoară de pension din anii ’20. De data asta chiar recunosc că m-a cam dus de nas. O persoană foarte bine educată, nu umbla cu fusta până la fund și nu-și făcea poze sexy la serviciu, ca Sonia. Chiar m-am bucurat s-o am în preajmă. Tot ceea ce spunea despre mine era la superlativ. Că sunt atât de bună la suflet și minunată și delicată și tot ce vă mai puteți imagina voi în materie de laude. O cascadă de laude. Asta a făcut s-o îndrăgesc foarte tare și să am aceeași părere bună despre ea. Până când mi-a făcut niște faze care mi-au demonstrat că eu contam pentru ea mai puțin decât contează vecinul de palier pe care l-ai văzut uneori descuind ușa și intrând în casă, dar nici măcar nu ați apucat să vă salutați vreodată. N-am fost dezamăgită pe cât am fost de nervoasă. I-aș fi tras câteva palme. Ea lăuda oamenii doar pentru că fusese învățată să fie amabilă. Și luase atât tare în serios amabilitatea, încât se transformase într-o lingușitoare sadea. Eu n-aș putea spune cuiva că e minunat, dacă n-aș crede pe bune asta despre el. De-asta nici nu sunt prea generoasă cu laudele și prefer ca oamenii să-și dea seama din atitudinea mea dacă am o părere bună despre ei. Ceea ce fac, spune mai multe decât ceea ce rostesc. Și bărbații care aplică metoda lover boy, le spun femeilor că le iubesc și apoi le trimit la prostituție. Să spui e simplu. Mai complicat s-o și demonstrezi. Deci sunt destul de zgârcită cu laudele și nu arunc vorbe de dragul de-a fi amabilă. Dacă îmi place mult de cineva, da, îi spun multe cuvinte frumoase și-mi arăt afecțiunea, dar nu umblu prin lume cu o ploaie torențială de adjective pompoase, cu care să inund oamenii zi de zi.

Ați observat că uneori, cei care erau foarte drăgălași cu noi, dispar când avem o nevoie sau demonstrează că eram 0 pentru ei, în timp ce oameni pe care i-am crezut răutăcioși, neimplicați, reci, ne dau o mână de ajutor? De-asta se spune că faptele contează mai mult decât vorbele. Poate că Popescu habar nu are să-și facă o imagine de star, de să-l iubească toată lumea, poate că se enervează ușor, are un limbaj vulgar, e introvertit, aricios, dar te pomenești că e fix omul potrivit la locul potrivit când aveai nevoie de ajutor. Oamenii nu sunt ceea ce par. Unii știu să-și construiască un ambalaj frumos pentru că ambalajul vinde produsul. Pentru mine, modelele acestor persoane sunt exact vulpițe de genul Soniei și al celeilalte individe, drăguțe, politicoase, cu un limbaj „spălat” și exact cum vrea să audă toată lumea, cochete, pozitive, ca niște vedete tv. Știu să pozeze, după cum obișnuia să spună bunica mea. Eu, de exemplu, nu m-am gândit vreodată dacă știu să pozez, sunt destul de necenzurată. Dacă mă plac ceilalți așa cum sunt, e bine. Dacă nu, asta e. Se vede când mă enervez, se vede când nu agreez pe cineva, se vede când o situație mi-e incomodă sau când sunt foarte fericită. De-asta cei care mă cunosc se împart în două: cei care mă plac și mă consideră o persoană ff mișto și cei care nu mă plac, mă consideră dificilă, neprietenoasă, temperamentală. Pentru că am și eu momentele mele bune și rele, nu țin neapărat să iau premiul de popularitate și depinde în ce toane m-ai prins. Sunt om. Dar în felul ăsta, toți ceilalți, fie că mă plac sau nu, știu că sunt sinceră, corectă, și nu fac pe zâna cu toată lumea trezindu-mă să le zic tuturor că sunt superbi, fantastici și minunați, doar ca să adun după mine o cohortă de fani care oricum s-ar prinde la un moment dat că doar mă răsfățam aiurea și îmi jucam rolul când le spuneam vorbe mari. Cei care nu mă agreează, tot au loc de relații decente cu mine, dar când oamenii văd că au fost mințiți de o vulpiță care se trezea vorbind aiurea, îi întorc frumos spatele sau îi trag un șut în fund de ajunge într-o zi să se laude mecanic singură, că nu mai are pe cine. Și când va vedea că își spune „Sunt superbă, sunt minunată”, nici ea nu va crede.

Se zice că dacă le spui oamenilor ce vor să audă, obții orice de la ei. S-ar putea ca oamenii să vrea să audă vorbe autentice, nu dulcegării, și să nu fie atât de fraieri pe cât îi cred diverși ipocriți.

%d blogeri au apreciat: