Perfect

Îmi pare rău dacă acest articol nu vă va ajuta cu ceva, nu vă dau niciun sfat bun, nu cred că veți avea moralul mai ridicat după ce-l veți citi dar vreau și eu să spun ce weekenduri frumoase am avut în vara asta în București și cum toamna poate debuta surprinzător. Pentru mine, perfecțiunea e ca zilele de sâmbătă și duminică pe care le-am trăit de prin iulie până acum. Mi-am făcut program. Sâmbătă dimineață, mers la piață, venit cu fructe, legume, etc. Odată ajunsă acasă, puneam mașina să spăl. Apoi aspirat și spălat prin casă. Rufe adunate, pusă a doua mașină, călcat rufe. După aceste treburi de gospodină, stat pe net, relaxare, baie, cosmeticăraie, meditație, citit, etc. Seara, ieșit în oraș. Toată Calea Victoriei (lume multă, muzică, etc) apoi, pe la 10 noaptea, spre metrou Izvor sau Eroilor ca să ajung acasă. Duminică, micul dejun cu leneveală maximă, apoi muzeu, somn, plimbare, scris, totul în slow motion. Duminica nu mă recunosc. Hiperkinetica Alexandra se transformă într-un melc. Weekend de weekend, la fel. Îmi place să mă țin de o rutină pentru că îmi place să trăiesc disciplinat. De-asta am și refuzat să lucrez de acasă și sunt singura din firmă care, după izolarea forțată din 2020, n-a cerut nici o zi de lucru de acasă. Nu amestec casa cu serviciul, nu-mi fac ghiveci din activitățile rutiniere, nu-mi place să trăiesc dezorganizat și știu că disciplina te ferește de depresie.

Revenim la weekenduri perfecte. 2021 este un an uimitor pentru mine. E un an plin de noutăți. Luna și ceva nou. Am văzut orașe noi (o grămadă), am făcut coronavirus, m-am acomodat de-a binelea cu căsuța mea, mi-am creat această rutină binefăcătoare și, mai mult de-atât, am trecut prin stări noi. De la cele mai rele până cele mai bune. 2021 va rămâne încercuit printre alți ani trăiți pentru că este chiar deosebit. A fost foarte greu la început. Foarte greu. Nu din cauza pandemiei. În 2020 și 2021 am trecut prin atâtea situații limită, încât virusul lui pește a fost la coada listei de îngrijorări. Mi-am luat casă într-un cartier dubios, riscam să-mi pierd locul de muncă din cauza ordinarilor care ne-au închis forțat în case, am făcut o pasiune pentru un naiv care mi-a amărât sufletul într-un mod de și-acum simt că i-aș da palme dacă ar fi în fața mea, m-am accidentat și am mers șchioapă 6 luni, am făcut și molima vieții și m-a stresat enorm, totul se întâmpla atât de repede și de-a valma, încât din mers și amestecat făceam față la toate. Cel mai greu a fost de gestionat singurătatea. N-a fost așa de grea în izolare (atunci toți sufeream, într-un fel sau altul) dar a devenit grea din mai 2020, când am ieșit din case. Nu-mi venea să plec de la serviciu când știam că acasă nu mă aștepta cineva. De asta îmi fusese cel mai frică. Din acest motiv și amânasem cât de mult posibil să-mi iau casă. Țineți minte când scriam, în ianuarie 2020 că, decât să mă mut singură, aș fi preferat să fac rocada cu un om care avea familie și, dacă îi era lui scris să moară, să se întoarcă teafăr acasă și să mor eu în loc? Atât de groază mi-a fost de singurătate.

Cum am reușit să schimb totul? Dintr-o întâmplare care m-a determinat să iau atitudine la modul cel mai serios cu putință. Era decembrie 2020. An de an ofer multe cadouri de Crăciun, îmi place să fac daruri. I-am trimis cuiva un dar luat cu mare drag și oferit cu simpatie și recunoștință. Peste două zile am primit dimineață un mesaj de la firma de curierat că a pornit spre mine o livrare de la persoana respectivă. Aveam numarul de awb din sms, am sunat la call center ca să întreb despre ce este vorba și mi-a spus doamna de la telefon: „Aveți refuz primire. Vi se întoarce pachetul și aveți de plată 17 lei returul.” Era 17 decembrie, curierii duceau daruri de Crăciun, toată lumea își făcea urări iar eu am așteptat oră după oră, până la 5 seara, să apară domnul de la firma de curierat. Și acum, când scriu, îmi tremură mâinile și mi-au dat lacrimile. Eram la serviciu. A venit, a pus pachetul pe recepție, scria mare pe el cu marker negru „REFUZ”. I-am plătit, a plecat, am rămas sprijinită de perete și mă uitam la pachet. Nu știu, nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat dar nu am putut să mai vorbesc. Abia am mai articulat cuvintele tot restul zilei. Păstrasem bonul, am dus darul înapoi la magazin și nu-i puteam spune vânzătoarei de ce venisem. Aveam cuvintele în minte dar nu puteam vorbi, inspiram iar și iar, degeaba. Au trecut aproape 9 luni de atunci și îmi tremură și genunchii și gleznele în momentul ăsta, amintindu-mi. Am făcut o pauză de scris pentru că și degetele îmi tremură, mă simt ca într-o dimineață de noiembrie când ieși din casă doar în pijama. Nu-mi pot explica ce s-a întâmplat de am reacționat așa. Am trecut în decursul timpului prin momente oribile dar am fost lucidă și le-am gestionat cu toată responsabilitatea. Atunci, însă, astrele se aliniaseră atât de prost încât mi-a luat vreo două zile să-mi revin, deși practic nu se întâmplase mare lucru. Nimeni nu-i obligat să-mi accepte darurile, mi-am recuperat banii și asta ar fi trebuit să fie toată întâmplarea. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău. Știți cum e când vrei să iei din dulap o strecurătoare, e pe un raft de mai sus, tragi de ea și îți cade în cap și prin bucătărie tot ce era pe raft, unele după altele? Peste pandemie, peste piciorul șchiop pe care îl căram toată ziua după mine, peste problemele casei, mi-au căzut în cap toți scheleții din dulap și trebuia să fac ceva cu ei. Erau sărbătorile de iarnă, toată lumea încerca să se relaxeze după un an greu și eu am luat o decizie: de ce să tot pansăm, când putem să amputăm? Doare, e recuperarea grea dar riscul de infecție e zero. Soluțiile radicale au rezultate sigure. Și mi-am dat vreo două, trei săptămâni timp să mă hotărăsc dacă pot face față situației în care, oricât ar dura, mă voi acomoda cu gândul că nu voi mai avea niciodată un partener și, în felul ăsta, devine zero posibilitatea de a avea o familie, tot ce mi-am dorit mai mult. M-am întrebat dacă oare o să fac depresie, dacă chiar voi putea accepta gândul ăsta, dacă voi mai găsi un sens existenței mele, cum va fi momentul în care un bărbat îmi va plăcea dar nu-mi va păsa și voi trece mai departe, cum va fi tot restul vieții mele în singurătate, dar mi-am luat curaj să fac asta. A fost ca atunci când, la cursul de înot, am făcut prima săritură în apă. Îmi era frică, instructoarea era în apă, mi-a spus să sar, că ea e lângă mine, am întins brațele, am inspirat puternic, am sărit și într-o secundă eram scufundată în bazin. Doar că acum nu mai era nimeni lângă mine când mi-am făcut curaj să sar.

Știți cum e când ai înmormântat pe cineva drag, s-a terminat tot ceremonialul, a fost îngropat, s-a terminat și pomana, rudele au plecat una câte una și rămâi singur, pentru prima oară, în casa în care omul drag n-o să mai fie vreodată? Atunci începe doliul. După ce mi-am luat curaj să accept schimbarea, mi-am dat seama că e ca și cum tocmai mi-aș fi înmormântat și soțul și copilul și era prima seară în care am rămas singură acasă. N-aș fi crezut că va fi chiar așa de rău, dar mi-am propus să trăiesc starea aia până la capăt. Mai bine amputăm decât să tot pansăm. Recuperarea e grea dar fără risc de recidivă. Groaznic a fost. Groaznic. Îmi repetam același lucru și plângeam și tot plângeam și știam că în ziua în care nu voi mai plânge și îmi va fi indiferent când îmi voi spune că niciodată nu voi mai ieși cu un bărbat măcar la o cafea și nu voi avea familia pe care mi-am dorit-o, totul va fi vindecat. A trecut iarna, a trecut primăvara, a venit vara, aceeași luptă zi de zi, zi de zi, toate mă dureau. Prin iunie, m-am trezit într-o dimineață și mi-am dat seama că, spre deosebire de ultimele luni în care corpul îmi fusese greu ca o piatră de moară, de data aceea era ușor. Am realizat că încep să-mi revin și că începe alternanța de momente bune cu cele rele. Apoi iar era groaznic de rău. Și tot așa. Știam că până nu trăiesc răul până la ultima parte din el, nu va trece. În iulie a fost un moment ciudat. La începutul lunii, am reușit într-un final să merg în excursia care ni se amânase. Am mai spus că eu nu cred în icoane, statuete, ci doar în Dumnezeu, ca formă de energie care ne hrănește pe toți. Totuși, când am fost la bazilica Sfânta Maria din Șumuleu Ciuc și la biserica Sfinții Petru și Pavel din Odorheiu Secuiesc, în fața Fecioarelor din ambele biserici, am spus aceeași rugăciune. Eram la capătul puterilor. Chiar am luat în râs chestia asta, am zis că am ajuns ca babele, să mă rog pe la statuete, ca habotnicii fraieri. În iulie am început să fac și meditație o dată pe săptămână, ceea ce m-a ajutat enorm dar în august s-a întâmplat ceva care pur și simplu m-a tras din vria în care eram. A fost complet neașteptat, parcă a făcut cineva un scenariu. Mi-am revenit brusc, cu un surplus de energie, de bucurie de a trăi, parcă eram altcineva.

Așa cum o strecurătoare din raftul de sus îți poate dărâma în cap oale, cratițe, polonice și solnițe, când rezolvi un capitol care dădea rasoale mari, se rezolvă și altele. Mi-am dat reset la toată viața. Am tras 8 luni de am zis că fac infarct de tristețe, dar ceea ce simt acum e cadoul meritat pentru curajul de a lua în plin toată suferința aia. Nimic nu-mi mai trebuie. Nimic. Universul meu e perfect. Din singurătatea pe care nu știam cum s-o umplu și s-o gestionez în 2020, am ajuns să nu am timp pentru altceva decat pentru ceea ce plănuiesc să fac singură. Fiecare zi e brici. De nimic nu mai am nevoie. Dacă se uită cu interes sau îmi zâmbește vreun bărbat, întorc frumos capul în altă direcție sau mă întorc cu spatele la el și gata. Ce sens are? Câte cadouri cu „refuz” să-mi mai returneze curierul de Crăciun? Unul a fost de ajuns. Oricum, peste o lună fac 39 de ani. Wtf, ce-a fost verde s-a uscat, ce-am iubit, s-a scuturat. Nu mai arăt ca la 20 de ani și tot ce mi-ar mai fi rămas ar fi fost clienții la Viagra și Prostamol. Are rost? Plus că atunci când văd femei cărora le-a trecut tinerețea și ele tot trag nădejde ca niște telenoveliste provinciale că își vor găsi iubirea vieții, îmi zic: „Mai bine să mor decât să fiu la nivelul ăsta de ridicol.” Hai să ne vedem fiecare vârsta și să ne conștientizăm potențialul.

A fost greu dar a trecut. Îmi mulțumesc pentru răbdare, pentru forța de rezistență și pentru speranță. Îi mulțumesc celui care mi-a refuzat darul pentru că, fără să vrea, m-a ajutat să trec la next level și să fiu atât de mulțumită cu viața mea de femeie singură. Îi doresc și lui să aibă aceeași experiență pentru că nici nu îți dai seama cât poți crește exact când credeai că erai mai jos. Când un om care contează îți dă brânci, te poate ajuta mai mult decât să-ți întindă o mână un om care nu contează pentru tine. N-aș fi crezut că voi scăpa de oroarea singurătății. Dacă mi-ar fi zis cineva în ianuarie 2020 că pe 4 septembrie 2021 voi simți că sunt cel mai împlinit și relaxat om singur, i-aș fi zis că probabil într-o viață viitoare. Cel mai important lucru după toată schimbarea asta pe care am lăsat-o să se producă a fost că am înțeles cu adevărat cât sunt și cât voi fi de singură. În loc să mă mai sperie, asta m-a făcut să conștientizez câtă grijă trebuie să am de mine. O femeie care are copii, primește o sacoșă de mâncare în miezul iernii, are cine să-i aducă o pâine, o sticlă cu apă. Eu trebuie să-mi mențin sănătatea pentru a putea merge la magazin în miezul iernii, până o să mor. Trebuie să am ochii buni ca să văd că formez 112 pe telefon dacă voi avea nevoie de salvare. Eu mă am doar pe mine. În 2021, anul ăsta care ne-a obosit atât, mi-am regândit tot restul vieții. Parcă niciodată n-a fost mai bine ca acum. Toate eforturile ne sunt răsplătite. Vă doresc curaj pentru momentele imersiunii în cele mai mari temeri ale voastre. Va fi greu, dar rezultatele merită efortul. Azi mă simt de parcă m-aș întoarce către fiecare dintre gradenele sălii, ca să fac semne cu buchetul de flori către spectatori, cu medalia la gât, în aplauze și lumini de bliț. Am reușit.

3 gânduri despre „Perfect

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: