Situația de care te-ai temut

Ieri, după ce am plecat de la serviciu, mi-am zis să mă mai plimb un pic pentru că era vreme tare frumoasă și acasă nu aveam mare lucru de făcut. Septembrie este o lună cu vreme superbă, orașul era destul de liber, m-am plimbat mai bine de o oră. Mergând eu pe Calea Victoriei, prin dreptul palatului CEC, mi-am dat seama că totul era perfect. Soarele care se apropia de apus, clădirile frumoase în lumina aceea oranj, lumea relaxată, cerul senin și aerul un pic răcoros erau perfecte. Azi am avut aceeași senzație. De când m-am trezit, totul era perfect, la serviciu la fel. După ce am ajuns acasă, au băgat vecinii de deasupra niște muzică de petrecere la maxim și mi s-a părut ceva normal, așa fac ei cam la vreo două săptămâni, bagă muzică tare vreo oră. Ascultând acordeoanele alea, mi-am dat seama că m-am obișnuit cu locul ăsta. De un an și 6 luni stau aici și pot spune că m-am obișnuit. Nu-mi mai este frică de vecini, le știu obiceiurile, îi cunosc pe mulți dintre ei. Știți când povesteam că m-a speriat chiriașul de la garsoniera din față, că mă ținea într-o seară de vorbă la ușă. A făcut asta apoi și cu alți vecini pe care i-a scos din sărite, l-au anunțat pe proprietar și s-a potolit, nu se mai ia de nimeni pentru că l-a amenințat că-l dă afară. Treptat am realizat că locul ăsta deși zonă rău famată și dubioasă, are totuși anumite reguli. Noi lăsăm noaptea rufe întinse pe sârmă în grădina blocului și dimineața le luăm de acolo neatinse, deși grădina e deschisă. Pentru că suntem 3 blocuri izolate, cu oameni care se cunosc. Locatarii lasă pe scară orice, deși n-avem interfon, și tot acolo găsesc. E o zonă în care nu intră nimeni, având o faimă proastă, nu e nici călcată de hoți pentru că e zonă săracă. N-ai ce să furi de la oamenii ăștia, doar să-ți iei o mamă de bătaie dacă ești prins, pentru că nu-i de glumă cu așa indivizi.

Mi-a fost foarte greu aici, mai ales în primele două luni, cât am fost izolați. Imaginați-vă cum mi-a fost, venită de la Dristor, stătusem pe Laborator, și m-am pomenit închisă cu forța două luni într-un peisaj gen Ferentari. Partea bună a fost că, într-o zonă ca asta, nici poliția nu venea și numai pe afară eram. La început a fost lumea mai speriată dar după două săptămâni erau la fotbal, la clănțănit semințe, la văruit copaci și plantat flori, eu mă învârteam prin împrejurimi și vedeam zi de zi cum înfloreau pomii și mai mult, îmi mai făceam curaj să stau de vorbă cu oamenii ăștia pe la scară, numai așa o duceam. Îmi zicea o prietenă de pe Maniu că avea polițiștii în intersecție non stop. Noi aici eram cu dilaila, fotbal și grătare. Who cares about ghetou? Nu-i pasă cuiva de oamenii săraci care stau la marginea orașului. M-am simțit foarte jenată și ratată pentru că stau într-un asemenea loc. Cine auzea unde stau, zicea: „Da’ cum naiba de ți-ai luat garsonieră acolo? Ce cauți tu la drogații și boschetarii ăia?” Puțini mi-au zis că zona va crește (într-adevăr, crește) și că am avut o idee bună. Ideea cea mai bună a fost că n-am rată. Eu nu știu ce-i aia împrumut la bancă. Și lucrurile nu sunt așa cum se văd din afară. Cine vrea să pară altceva decât ceea ce este, caută să-i pună pe ceilalți în inferioritate. Cine ar veni și ar sta aici, ar vedea oamenii ăștia cu alți ochi, dacă i-ar cunoaște. Dar din afară e simplu să îi judeci, te simți mai confortabil în viața ta. Da, sunt niște țațe, inculți și alcooliști, dar cu mine sunt politicoși. Că se bat ei pe acasă și se aleargă cu cuțitele (ceea ce m-a speriat foarte tare), face parte din programul unor familii de așa factură. Eu mă salut cu ei și cu asta basta. Pe cei de pe palierul meu îi știu (palier cu vreo 20 de garsoniere), îi întreb ce mai fac, mai stăm de vorbă (acum se zugrăvește scara și schimbăm impresii), e decent. Lângă mine stă o pensionară care, fiind foarte singură, caută ceartă cu toată lumea, ca să aibă și ea cu cine să comunice. Ea s-a certat mai abitir cu chiriașul, a făcut tărăboi și l-a sunat administratora de bloc pe proprietar. A încercat să se certe și cu mine dar am adoptat o tactică a răbdării maxime și a ignorării în limite politicoase și pe mine m-a lăsat în pace. Cu oamenii ăștia am învățat să fac față celor mai complicate tipologii umane. Eram îngrozită la gândul că nu voi reuși să comunic civilizat cu ei. Poate veți râde de mine dar acomodarea în ghetou e una dintre marile realizări ale vieții mele pentru că a fost ceva complet necunoscut, pentru care nu eram pregătită. Mai ales ca femeie singură, e foarte greu într-o zonă ca asta. Avem chiar la intrarea pe stradă un non stop unde erau adunați tot felul de pierde-vară, cu beri, care comentau când treceam pe stradă. Îmi era super frică de ei. Ies dimineața să plec spre serviciu, la scară femei supraponderale cu cafeaua și niște tricouri sau capoade vechi pe ele, bărbați nerași, cu țigări, vorbă acolo, și apar eu, sandale de 300 lei, rochii de mătase cambrate pe talie, păr aranjat, ne salutăm, plec spre metrou. Dacă n-aș fi luat casa asta, eu nu mi-aș fi permis sandalele și rochiile alea. Îi sunt recunoscătoare din suflet căsuței mele din ghetou pentru tot ceea ce am și călătoriile pe care mi le-am permis. Și îi sunt recunscătoare pentru că m-a ajutat să-mi văd viața din alt punct de vedere. Mi-e foarte greu să explic pentru că dacă nu ești în situația mea, e greu de înțeles. M-a ajutat să-mi înfrunt una dintre cele mai mari temeri: frica de săraci și de sărăcie. Eu nu mi-aș fi văzut viața așa. Aș fi plâns cu vorbe dacă, atunci când aveam 20 de ani, mi-ar fi zis cineva că la 38 de ani voi sta în așa bloc, cu așa vecini și că voi fi femeie singură. Aș fi vrut să mor mai degrabă decât să nu fiu soția unui bărbat cu statut bun, mama celor 3-5 copii ai noștri, într-o casă frumoasă dintr-un cartier elegant. Am reușit să trec peste asta și nu-mi mai pasă. Odată cu acea vindecare venită treptat, în 8 luni, după bizarul refuz al darului de Crăciun, s-a rezolvat și asta. Sunt împăcată cu tot. Și cu vecinii alcooliști de la scară, și cu statutul meu de femeie singură, și cu blocul meu coșcovit. Cu tot. Mă întreb ce aș vrea în plus de la viață, ce-mi lipsește, și simt că absolut nimic. Am ajuns într-un punct perfect pentru că mi-am înfruntat temerile: teama de a nu fi iubită, de a nu fi soție, de a nu fi mamă, de a trăi într-un loc sărăcăcios. A fost greu, a fost o zbatere cumplită vara asta dar mi-am dat timp și am fost convinsă că se va rezolva cumva. Îmi spunea o colegă că ar trebui să mint, să nu spun că stau aici, dar de ce să mint? Am făcut vreun rău cuiva? Abia văd ce năzuroși am prin jur dacă spun adevărul. „A, nu vă place de mine că stau în ghetou? Ia, hai pa, vedeți-vă de viețile voastre din Primăverii.” Așa mă gândesc. Mai și aflu cui chiar îi pasă de mine sau cine vrea prieteni pe categoriseli și sclifoseală. Eu nu am judecat oamenii așa, ci după cum se poartă cu mine. Poate și din cauză că, din copilărie, am avut tangență cu alți copii din diferite medii sociale. La țară, când mergeam la străbunici, ne jucam cu copiii romilor din casa din deal, erau desculți, murdari, dar noi nu țineam cont. Erau suficient de mulți cât să facem o gașcă. Mi-am dorit o familie într-o clasă socială superioară din grijă față de copiii mei, ca să aibă de toate, să nu sufere, dar eu m-am mulțumit de multe ori cu puțin, ca și acum.

Știți cum e că, dacă ai fobie de ceva, expunerea la obiectul fobiei te ajută să scapi? Uneori spaima de anumite situații, locuri, ființe, este mai mare decât potențialul vătămător al obiectului fricii. Mă bucur că am ajuns în situația de a mă confrunta cu marile mele temeri și de a le învinge. Viața mea nu devine perfectă și știu că nu trăiesc într-o lume perfectă. Necazurile nu mă vor ocoli de-acum încolo doar pentru că m-am acomodat cu tot ceea ce trăiesc. Dar confruntarea cu ce ne speria mai tare și împăcarea cu tot ceea ce trăim, ne transformă total. Eu nu vă doresc să ajungeți să stați în Ferentari sau să fiți vecinii mei, nu vă doresc nici să ajungeți în punctul în care să vă acomodați cu ideea că veți trăi restul vieții în singurătate, dar vă doresc să ajungeți la senzația că plutiți deasupa a tot și că ați trăit exact acele experiențe care v-au împlinit complet, fără să mai depindă împlinirea voastră de ceva din afară. Și să aveți inspirația și puterea de a vă detașa, încet sau rapid, de oamenii care se agățaseră de voi în diverse conjuncturi. Fiți cel de care nimeni nu are nevoie și veți vedea cum vă veți raporta la propria persoană. Da, nu mai am 20 de ani, nu sunt bunăciune, nu sunt bogată, am un salariu decent, nu pot oferi cuiva pile care să-l ajute, nu fac petreceri într-un penthouse, nu sunt celebră, cine s-ar stresa să-mi bată mie la ușă? În momente ca astea vezi pentru ce te caută oamenii. Sunt foarte fericită pentru că viața mea a ajuns în acest punct. Oricât de mare ar fi valul, ne putem găsi curajul de a fi deasupra lui. Să fiți binecuvântați cu dârzenie și răbdare!

%d blogeri au apreciat: