Gând de călător

Îmi dau curaj să cobor trolerul de pe șifonier ca să fac bagajul pentru că mâine plec. Mereu abia așteptam să plec la Mangalia dar nu știu ce m-a apucat azi, că nu mai vreau. Am sunat mai devreme ca să reconfirm rezervarea și nu aveam niciun entuziasm. Mă întreb ce m-o fi apucat, efectiv mă întreb pe mine însămi ce am. În primul rând mă tem că, deși voi sta cu mască, deși am avut coronavirus și am făcut și prima doză de vaccin, îmi voi îmbolnăvi familia atunci când voi merge în vizită și mă înfioară gândul că ar muri din cauza mea. În al doilea rând, oriunde m-aș duce, oricât aș sta, gândul că revin la serviciul ăla pe care nu-l mai suport, îmi ia tot cheful. Nu există concediu suficient de lung cât să mă relaxez după atmosfera de acolo. Un loc pe care îl îndrăgeam a ajuns un loc pe care nu-l mai suport. În al treilea rând, având în vedere ce ghinion am avut cu cazările aproape întotdeauna când am mers la Mangalia, mă tem să nu am aceleași surprize. Acum merg la o pensiune nouă, frumoasă, aproape de mare, dar când îmi amintesc cum am stat în miros de mucegai de m-am sufocat, la Casa del sol, când îmi amintesc cum striga prin hol camerista la pensiunea Oituz că sunt niște panarame de oameni cazați acolo și bubuia în ușă la 7 dimineața ca să pună sac menajer la baie, când îmi amintesc cum a intrat proprietara, neanunțată, peste mine în cameră și cum butelia pierdea gaz anul trecut la casa Adrian, simt că nimic nu-mi mai trebuie. Toată lumea îmi zice: „Da’ nu-i așa că te bucuri că mergi acasă?” Eu: „Da, da.” Ce să zic? Nici măcar nu le zic că stau la pensiune pentru că e irelevant și e foarte greu de explicat cum e să ai familia acolo dar să nu stai la ei. Pe mine exact asta mă bucură, nu mă întristează. Dacă tot e concediu, vreau și eu să mă relaxez, nu să o aud pe mama delirând că o omoară „undele” de la semnalul telefonic sau că îi va cădea în cap tavanul vecinilor, vecini care „complotează împotriva ei” și îi vor răul și etc, etc, aceeași poezie de ani întregi și să văd cum stă cu un amărât de bec de veioză, pentru că lumina de la lustră crede că are efect orbitor. Am 38 de ani, nu mai am 18, ca să mai pot suporta toate astea. Mi-e suficient că am crescut în atmosfera aia și mereu mi-am dorit să mă eliberez, ca dintr-o închisoare, am suferit enorm acolo și asta m-a făcut hipersensibilă, prefer să mă întorc doar în vizită. Acum poate vă gândiți că n-ar fi rău să-i dau coronavirus și s-o eliberez mai repede de povara acestei boli care oricum o va aduce într-un stadiu de degradare totală. Nu ar fi ușor să am pe cineva pe conștiință, mai ales pe mama. Și pe bunica mea, ca bonus. Eu am făcut tot ce mi-a stat în putere. Mai ales de când au îmbătrânit și îmi dau seama că vor muri, am iertat, le-am făcut daruri, mereu le vorbesc frumos, și acum le voi duce suveniruri de prin secuime, sigur se va bucura mama să-i dau magnet de frigider cu Fecioara de la Șumuleu. Nu vreau să trăiesc cu amintirea că am fost rea cu ele. Nu știi când se termină zilele omului și când te sună cineva să te anunțe că ți-a murit un părinte, e bine să fii cu inima împăcată, pentru că oricum doliul e greu. Obișnuiam să mă rog foarte des pentru mama. Aprindeam câte o lumânare pentru fiecare motiv de rugăciune și când începeam să mă rog pentru ea, cu toată tristețea posibilă că e atât de bolnavă, că aș vrea să-i fie mai bine, să ia pastilele, s-o văd măcar cu o stare ameliorată, mereu vocea mea interioară a-tot-știutoare îmi zicea: „Oricât te-ai ruga pentru un om și oricât bine i-ai dori, nu poți schimba ce îi e dat să trăiască.” Atât de tare mă întrista răspunsul ăsta la rugăciunile mele, încât o zic pe mama rapid în rugăciune mereu și gata. Mă simțeam prea neputincioasă. De fapt, acum mi-am dat seama că cel mai mare motiv al dorinței mele interioare de a nu pleca la Mangalia e să n-o revăd pe ea, să nu revăd casa aia lăsată în paragină (și în care nu-mi permite nici mie să schimb absolut nimic, face un scandal imens și dacă îi propun s-o ajut cu o mică renovare). Nu vreau să văd uriașa diferență între stadiul de împlinire și fericire la care mi-am adus viața și degradarea în care e ea. Mereu îmi strică dispoziția. Simt un gol în burtă când mă gândesc că intru în casa aia.

Mă gândesc acum cu mai multă bucurie la plecarea la Cluj, din decembrie (dacă reușesc) pentru că acolo nu voi da peste demonii trecutului (și ai prezentului). Locuri noi, oameni noi. Trebuie să ies acum, să-mi iau rufele din grădină, să calc și să fac bagaje. Gata, le-am luat. Azi, când le-am întins, fugea pe lângă mine o mică șopârlă ce s-a ascuns în niște pietre. Grădina zoo e aici la noi. Șopârla mi-a amintit de Oscar, desenul meu animat preferat. Când mă gândesc că mâine, la ora asta, voi fi pe dig, la far, nu-mi vine să cred. Parcă de 100 de ani n-am mai fost acolo. Mi-e dor de molizii din Harghita și de drumurile alea șerpuitoare. Sunt un drag și un dor în plus care s-au adăugat la cele pentru Mangalia. Din toate locurile pe care le-am văzut, acela mi-a intrat la suflet. La final de august am fost pe punctul să revin la Miercurea-Ciuc dar nu s-au aliniat astrele, directorul era în concediu și nu avea cine să-mi aprobe cererea de concediu pentru că vroiam să plec într-o vineri, la hotelul unde vroiam să stau nu mai erau locuri, cazarea la Mangalia mă costă 900 de lei și o plecare neprogramată m-ar fi pus în dificultate financiară, am zis că n-a fost să fie de data asta. Sunt născută în orașul cu cea mai blândă climă din România și, din toate orașele pe care le-am văzut, exact cel mai friguros m-a impresionat cel mai tare și făceam 13-14 cu două săptămâni în urmă, că nu mă puteam întoarce. Fac o vizită prin noiembrie la Miercurea-Ciuc, mă întorc sloi și îmi trec dragul și dorul. Dar energia bună din zona aceea ține loc și de căldură. Cred că la fel de frumos e și în Bucovina și eu tot n-am ajuns. Cine făcea planuri să meargă de sărbători să vadă mascații și urșii la colindat în Bucovina? Și a făcut rezervare la Cluj. E prea mișto țara asta. Și mă bucur că încă mai am locuri de văzut. Până una, alta, mâine revăd un loc pe care îl știu prea bine. Când m-am gândit acum că voi sta noaptea la pensiune pe terasă și voi asculta marea, m-am înfiorat. Țineți minte când v-am povestit cum am stat noaptea pe fereastră la Odorheiu Secuiesc, într-o liniște completă? O așa liniște nu mai pomenisem. Era ceva ce nu-mi putusem imagina. La mine, la Mangalia, dacă nu auzi marea, bate briza, continuu îți mângâie fața un vânticel. Simți că totul are un ritm, că timpul trece. La București, noaptea, la orice oră, mai auzi o mașină, o salvare, un greiere sau o cicadă, dacă e vară. Aici nu e liniște, orașul are un puls constant, chiar și la 2:00 noaptea. Când am stat în Odorhei pe fereastră, am avut senzația că totul, absolut totul pe lume s-a oprit. Nu se mișca o frunză, un nor, nu se auzea un sunet, nimic. Era ca și cum, dacă aș fi întins mâna, ar fi ieșit din rama unui tablou. Nu pot uita senzația aceea. Și era 1 iulie. Nu-mi imaginez cum e iarna. Hai, că am reușit să fac un amestec de Mangalia și Harghita în articolul pe care l-am lungit cât o zi de post, doar pentru că nu am chef să fac bagaje. Îmi dau curaj (asta făceam și când am început să scriu, pe la 19:00). Îmi vine să mă dau cu capul de birou ca bețivii de masă la bodegă, așa, ritmic, doar că eu nu am un pahar de băutură lângă mine.

%d blogeri au apreciat: