Poveri de călător

Trebuia să revin pe 18 septembrie din Mangalia dar n-am stat nici 24 de ore. Ieri la 14:00 am ajuns și azi dimineață cine plângea și făcea bagaje ca să plece cu microbuzul de ora 12:00? Eu. Demonii trecutului și ai prezentului m-au scuturat serios. Plus o gazdă foarte nasoală la pensiune și orașul într-o stare care m-a întristat și am zis: „Gata, hai, înapoi la București, că-mi arunc banii aiurea și-mi pierd zilele de concediu doar ca să mă supăr și să mă enervez.”

Am o stare pe care nici nu o pot descrie. E un amestec de oboseală, stupefacție, durere, neputință și singura senzație pozitivă este relaxarea pe care o am pentru că am făcut adineauri un duș. Dacă aveți membrii familiei sănătoși, să-i mulțumiți Lui Dumnezeu și să-i binecuvântați pentru că e o durere imensă boala cuiva drag. Sunt complet învinsă de ceea ce am găsit acasă. Aseară mi-a fost atât de rău, încât am crezut că fac accident vascular. A fost cruntă durerea de cap, simțeam la un moment dat că nu mai vedeam bine, de durere. Mergeam pe dig înspre far, și când întâlneam oameni, întorceam capul ca să nu vadă că plângeam. Nu mi-a mai trebuit nimic. Azi am fost la răsărit dar abia mă concentram să urmăresc soarele ieșind din mare, în noianul de gânduri triste care mă copleșiseră. Dacă mergeam la înmormântarea mamei, nu aș fi trăit durerea, tristețea și neputința pe care le-am trăit ieri și azi. Au fost mai rele ca doliul. S-o fi pregătit inima mea pentru așa ceva dar mintea, nu. Aveam momente în care mă întrebam dacă mă recunoștea, dacă înțelegea că vorbea cu mine. De fapt, nici nu mă percepea așa cum sunt și exact prin mesajul transmis de vorbele mele, pentru că îmi dădea răspunsuri care nu aveau legătură cu ce ziceam eu, ci cu alte conversații. Anul trecut a fost ultimul în care am mai întâlnit o parte din mama. Anul ăsta e un om complet pierdut, străin. Simt că am găsit orașul gol pentru că mama nici nu mai e acolo. Nu știți cum e, dacă nu ați trăit asta. Pe bune, nu aveți cum să mă înțelegeți. Simt că aș cădea pe covor și aș plânge până n-aș mai ști de capul meu. Dacă ar fi cardiacă, aș duce-o la cardiolog. Dacă ar avea cataractă, aș duce-o la oftalmolog. Așa, n-am cum să fac nimic care s-o vindece iar asta mă sfâșie interior. Un cardiolog sau un oftalmolog ar ajuta-o dar, în România, Psihiatria este un dezastru. Nimic nu a făcut pentru ea doctorița care o are în evidență de 9 ani. Nimic. Îi dădea rețete, ea mințea că le lua, deși doctorița vedea că starea e tot mai rea și că nu le ia dar se prefăcea că o credea, o chema peste un an la control, iar îi prelungea pensia de boală și tot așa. 9 ani. Timp în care mama mea a ajuns un om rupt de lume, care îmi vorbește ca unei străine. V-ați gândit vreodată cât și cum poate suferi o rudă a unui bolnav psihic? Când vă gândiți la oamenii care se cred Napoleon, se taie sau care vorbesc cu neonul, vă gândiți la ce simt copiii, frații, părinții lor? Ei nu își dau seama cum sunt dar noi, care suntem sănătoși, ne dăm seama și este cumplit. Măcar din respect pentru suferința noastră ar putea fi tratați decent când ajung în spitale dar este un dezastru, o mizerie, o junglă.

Mi-am anulat restul de 4 zile de concediu, mâine mă duc la serviciu și dacă nu mă opresc din plâns, o să fiu mâine umflată ca vai de capul meu. Doamne, și cât mi-aș fi dorit să am 6 zile liniștite la Mangalia! Să mă plimb pe malul mării, că era apa așa de caldă, să mânânc gogoși ineluș de pe faleză și să revăd tot orașul. Acum mă gândesc la cum voi rezolva situația asta pentru că ar fi inuman din partea mea să-mi las mama în starea asta. Tata a părăsit-o, rudele, prietenii, au părăsit-o. Nu pot s-o las eu. În primul rând pentru că îmi pasă de ea (dacă făcea avort, așa cum își dorise dar nu era permis, ar fi omorât singura ființă căreia avea să-i pese de ea până la capăt). Singurul lucru pe care îl pot face cât să fie bine pentru amândouă, ar fi să o mint cu ceva să vină la București (sau s-o aduc eu la București), de exemplu să-mi vadă casa, că n-a fost aici, și să merg cu ea direct la camera de gardă la Obregia pentru că la o internare în București ar fi și aproape de mine și aș putea s-o vizitez și ar avea și acces la medici buni. Altă soluție nu văd. Cu salvarea chemată la Mangalia și luată la spital forțat, pe semnătură, ar fi un circ total plus că nu am deloc încredere în ce tratament și condiții ar avea la Palazu Mare și am acces greu până acolo. Probabil vă întrebați de ce nu am făcut asta azi. Nu am putut. În primul rând, șocul a fost uriaș, durerea de cap, răul, plânsul, abia am putut avea grijă de mine. În al doilea rând, trebuie să merg la spital, să vorbesc cu medicii de la camera de gardă, să văd dacă ar fi posibilă o internare în aceste condiții, ca să n-o aduc aiurea în București, plus că e coronavirus și e un risc uriaș s-o bag acum într-un spital, având în vedere vârsta și starea ei fizică. Și mai e și specificul bolii, că uneori e ok dar brusc decompensează și se poate să o vadă medicul când e ok și să mi-o trimită acasă iar efortul meu să fie 0. Uitați-vă, câte calcule și griji își face un aparținător al unui bolnav psihic, de-asta unii și renunță să ofere ajutor rudelor afectate pentru că bolile sunt stigmatizate, te vezi fără sprijin, pentru medici sunt doar niște rebuturi ambulante și vor doar să scape de ei, ești singur, singur cu o responsabilitate și o suferință uriașe. Și știți ce-i mai rău? Munca de Sisif pe care o duci. Mulți dintre ei, după externare, nu mai iau pastilele, se întorc în același punct, ești aparținător, ești responsabil, du-l iar la spital la urgență, iar iese, iar o ia razna, toată lupta asta, până moare. Mama mea deja a făcut asta de 3 ori, din care două internări. Trebuia să ia mereu pastile și a renunțat când i-a fost un pic mai bine.

Veneam azi de la metrou spre casă și mă gândeam ce bine că nu am un partener, ce bine că nu m-am căsătorit. Nu ar fi meritat să fie martor la toată suferința asta. Un om care m-ar fi iubit, un om bun și dedicat, ar fi meritat să treacă prin așa ceva? Se merita să umbresc așa viața unui om care acum poate că e lângă o femeie fericită, bogată și fără probleme, în loc să fi ajuns până în viața mea? Oricum, bărbații au feelingul lor și miros de la o poștă dacă le va fi viața ușoară sau grea lângă tine. Preferă să te admire de la distanță dacă nu vii la pachet cu moșia de la țară a lui tata socru și cu o căsnicie în care să le iasă și lor ceva sau măcar să nu-i deranjezi. Să faci copii sănătoși, să te uiți la telenovele și să taci. Nu sunt măritată pentru că n-am profil de soție ideală. Cu mine nu ies bine calculele când se interesează socrii mari a cui e fata. Dacă ieșeau bine, nu eram eu acum singură într-o garsonieră.

Nimeni n-are o viață perfectă. Dacă eu m-aș crede cel mai nefericit om din lume, ar fi o greșeală. Cine se însoară/mărită din interes cu gândul să nu aibă necazuri, gândește greșit. Necazul nu ocolește pe cineva, dar la fiecare vine sub altă formă. Pentru mine, azi a fost o zi dărâmătoare. Dar fiecare își duce propria suferință, în felul lui. Eu îmi voi pune acum hainele de stradă, voi pleca la hipermarket pentru că lunea este ziua de cumpărături și reintru în programul obișnuit. Disciplina ne menține la suprafață și ne ferește de depresie. Dacă ne-am pune toți necazurile într-o grămadă și le-am vedea pe ale altora, le-am vrea pe ale noastre înapoi.

%d blogeri au apreciat: