Eu și vaccinul

V-am povestit că am făcut coronavirus cu o săptămână înainte să mă vaccinez? Nu m-am grăbit să mă programez printre primii pentru că mi s-a părut inacceptabil să fiu eu vaccinată înaintea unor bătrâni sau bolnavi cronic. Și am așteptat să mai treacă iureșul. Când platforma era deja eliberată și nu aș fi avut vreun bolnav pe conștiință, m-am programat și eu pentru 30 aprilie. V-am mai spus ce atitudine am avut eu față de corona. M-am expus intenționat, luni la rând, și nimic nu avusesem, mai lipsea doar să merg să mă pup cu cei din spitale. Când m-am programat pentru vaccin, mi-am zis: „Acum să nu fac coronavirus. Sper să nu-l fac acum.” și am devenit foarte precaută. Pe 22 aprilie m-am programat la un test de anticorpi, ca să aflu și eu, înainte de vaccinare, dacă l-am avut. Dimineață am fost la recoltare iar după-amiază am avut primele simptome de coronavirus. Îl luasem în weekend, câd fusesem în vizită la o amică ce încă era în faza asimptomatică. Evident că rezultatul de anticorpi a ieșit negativ, încă eram asimptomatică la recoltare. După luni de zile în care ajungeam acasă din oraș și îmi puneam mâinile pe față, și nu mai știam ce naiba să fac ca să-l iau și să scap de o grijă, l-am făcut exact când începusem să mă tem și să mă protejez. Cine spune că frica te face victimă sigură în fața virușilor, nu zice rău.

Așadar, a trebuit să anulez programarea la vaccin pentru că…anticorpi naturali. A trecut vara, mi-am zis: „Dom’le, se duc anticorpii mei, vine valul 4, ia să fac vaccin.” M-am programat pentru 31 august, ora 18:00, la prima doză, la Policlinica SRI, pentru că e aproape de metrou Victoriei și ajungeam ușor de la serviciu. Pe 30 august m-a sunat o doamnă care mi-a spus că nu au cum să mă vaccineze pe 31 pentru că nu mai e nimeni programat și ar însemna să arunce cele 5 doze rămase din flacon. Să vin pe 1 septembrie la ora 9:00 că mai sunt 2 programați. Bine, m-am dus pe 1 septembrie la 9:00. Doar eu și o fată venisem. Am completat eu acolo ditamai formularul, centrul de vaccinare era într-o sală de ședințe, mochetată, cu steag de mătase pe perete, stil anii ’90. Am așteptat să vină asistenta, să vină doctorița și apoi m-a vaccinat. Abia dacă am simțit o înțepătură dar apoi, două zile, cine nu-și putea mișca brațul? Doamne, ce durere, simțeam că aveam un cuțit în braț doar dacă încercam să-l ridic un pic. Niciodată nu m-a durut un vaccin în halul ăsta. Spre seară m-a luat o stare de confuzie și amețeală, ca atunci când debutează o răceală, îți simți capul stup și nu mai ai chef de ceva. Cu starea asta m-am culcat dar a doua zi m-am trezit fresh, chiar dormisem foarte bine.

Ieri am făcut rapelul. Încă mă mai durea mâna. La atingere, mai durea un pic. Eram doar eu de data asta, mi-au zis că mai venea un bărbat la ora 12:00, deci măcar nu aruncau tot restul de doze. Era o altă doctoriță, am stat un pic de vorbă că nu aveam voie să plec imediat și era foarte supărată pe antivacciniști și pe cei care împrăștie fake news pentru că din cauza lor se îmbolnăvește lumea. Am plecat la serviciu și, pe la ora 16:00, am simțit că fac febră. Am luat un Paracetamol și mi-am revenit. Mâna nu mă mai durea așa de tare, a fost chiar ok de data asta. Când am ajuns acasă, m-a luat o oboseală bruscă și o amețeală ca atunci când ești beat, îmi simțeam tot corpul foarte epuizat dar în 10 minute mi-a trecut. Cam asta a fost tot.

Cred că am prins unul dintre ultimele momente libere la centrele de vaccinare pentru că dacă vaccinații vor avea mai puține limitări, se vor vaccina mulți. Sau și pentru că văd ce-i în spitale și se mai sperie. A, și pentru că vine rândul la doza 3, să nu uităm. Nu sunt medic, nu am produs eu vaccinul, nu sunt în măsură să dau sfaturi sau să garantez pentru el dar măcar pot dovedi că se poate supraviețui vaccinului (cel puțin două zile după a doua doză). Două dintre colegele mele mi-au spus că au prieteni vaccinați internați acum în spital cu corona dar s-au vaccinat în primăvară, s-or fi dus anticorpii între timp. Eu deja am obosit să mai am păreri despre virusul ăsta. Am trecut și eu, ca multă lume, prin faza de groază, faza de negare, faza de ignorare, faza de infectare, și ce-o mai fi trezit pandemia asta în mințile și corpurile noastre. Acum nu mai am nicio părere. Ceea ce simt e că între ianuarie 2020 și martie 2020 e o fractură uriașă în amintirile mele. Văd atât de clar primele zile din 2020, erau minunate, dar sunt atât de departe, parcă la ani distanță. E prețios tot ce am trăit atunci, a fost perfecțiunea dinaintea dezastrului. A trecut un an și 9 luni și acum scriu despre cum am făcut un vaccin pe care nici nu-mi pun mare bază că mă va feri de boală. Totul este atât de incert, m-am obișnuit atât de bine cu incertitudinea, încât am ajuns să mă bucur doar de fiecare zi, apoi să mă bucur iar că m-am trezit și că sunt vie, și tot așa. Când n-ai nicio garanție că peste o lună nu vei fi la terapie intensivă sau mort, te bucuri de ziua asta și atât. Nici nu mă mir că văd atât de departe ianuarie 2020. Atunci aveam 37 de ani, acum mă simt de 45. Nici măcar n-am putut scrie despre cum a fost când am avut coronavirus. Simptomele au fost o nimica toată, una dintre cele mai banale răceli, dar gândul că am o boală care a ucis milioane de oameni la nivel mondial, mă dărâmase psihic. Zi de zi mă așteptam să se agraveze și să ajung la spital sau să mor, nu știam când dormeam, când eram trează, un haos era în capul meu, abia îmi amintesc zilele alea. Totul a pornit de la laptopul de pe care scriu acum. Era nou, îl cumpărasem în aprilie. Am o amică Java developer și am întrebat-o dacă mă poate ajuta cu instalarea de Windows. Mi-a zis că poate, dar că mai degrabă l-ar chema pe fratele ei, că-i mai timid, mai izolat, și să-l mai scoată în lume. El nu ieșise în ultima vreme, de teama virusului, dar ea l-a convins să ne vedem toți 3 la ea acasă pe 18 aprilie și să îmi instaleze Windowsul. Zis și făcut, am mers la ea. Fratele, 34 de ani, supraponderal, amabil, ne știm de câțiva ani, am stat noi de vorbă, cu măști, ea a făcut ceai, am mai depănat amintiri, după vreo două ore am plecat cu laptopul numai bun de folosit. A doua zi ea a avut primele simptome, peste încă 3 zile eu și fratele ei le-am avut. Ea a avut doar o răceală, eu am rămas temporar fără simțul mirosului și al gustului, el a ajuns în ATI. A fost groaznic. Când mi-a scris că l-au dus în ATI și mă gândeam că un om s-ar putea să moară pentru că ne-am văzut ca să-mi instalaze Windowsul la laptop, nu vă pot spune cum mă simțeam. Eu sufeream acasă la mine, ea acasă la ea, el cu masca de oxigen la spital. Am simțit în zilele alea că îmbătrânesc ani. Poate vi se pare amuzant dar a fost….nici nu știu cum să spun, că n-am mai trăit vreodată asta. Toată lumea s-a vindecat între timp, suntem teferi, dar am rămas cu o amintire groaznică. Și stai, că pandemia nu s-a terminat iar anticorpii de la vaccin au durată limitată și ei. Putem să ne pomenim în alte și alte situații rele. Măcar facem tot ceea ce ține de noi. Iar mă gândeam în seara asta dacă mai ajung de sărbători la Cluj. De azi în 3 luni ar trebui să fiu acolo.

%d blogeri au apreciat: